Traian Băsescu se află într-o relaţie nouă cu clasa politică şi cu societatea. Pentru prima dată, de la alegerea sa, este contestat în legătură cu mijloacele pe care le foloseşte. Până acum, mijloacele la care a apelat au fost considerate utile sau eficiente, sau cel puţin acceptabile, deoarece scopul general părea unul pozitiv. În prezent însă, în mai multe situaţii, mijloacele preşedintelui încep să fie contestate. Punându-i-se sub semnul întrebării mijloacele, încep să fie chestionate şi scopurile. Iar cei care fac acest lucru astăzi sunt tocmai cei care l-au susţinut necondiţionat până acum.
Conflictualitatea propagată de preşedinte se întoarce împotriva sa. Preşedintele s-a consacrat, în ultima perioadă, făcând un joc foarte complicat: ostilizând diverse formaţiuni politice una împotriva celeilalte. În acest fel, a putut reconcilia PNL şi PD, împotriva PSD. De asemenea, a întors Alianţa împotriva PC. Ulterior, a stimulat PD să atace UDMR. Recent, a început atacuri la adresa liberalilor. Strategia sa avea în vedere fragmentarea puternică a partidelor politice, astfel încât acestea să nu mai fie suficient de puternice pentru a-l putea concura serios în exercitarea puterii. Criticarea politicienilor, în ansamblu, a fost un alt pas al ostilizării, dar care a dus la învrăjbirea populaţiei împotriva clasei politice. Mijlocul cel mai simplu a fost cel al negativării Parlamentului (instituţia cu credibilitatea cea mai redusă).
Pe fondul scăderii credibilităţii partidelor, preşedintele a profitat pentru a se distanţa în topurile de încredere. Crizele recente au arătat însă o situaţie nouă – este vorba de fragmentarea frontului care stătea, până acum, în spatele lui Traian Băsescu. Societatea civilă (şi mass-media) nu l-au mai sprijinit la unison pe preşedinte, crizele legate de CNSAS, lustraţie şi condamnarea comunismului, precum si momentul Gigi Becali arătând un preşedinte mult mai izolat. Confruntat cu o opoziţie neaşteptată, preşedintele este în premieră în dificultate, izolarea sa fiind mult mai gravă acum decât atunci când lupta cu întreaga clasă politică.
Momentul e important şi pentru că el coincide cu o altă situaţie politică – după mai bine de un an de mandat, Traian Băsescu nu poate spune că a realizat ceva concret în funcţie. Majoritatea proiectelor sale au fost ratate, tocmai din cauza opoziţiei clasei politice (care a sesizat că o creştere a puterii preşedintelui coincide cu o scădere a puterii sale). Fără realizări, şi confruntat cu opoziţia făţişă a majorităţii partidelor politice, preşedintele se vedea pus într-o situaţie delicată: fie ducea mai departe războiul cu partidele, chiar cu preţul destabilizării sistemului politic şi al declanşării unor crize de amploare, fie accepta negocierile şi ceda principial, anulându-şi o bună parte din discursul construit anterior. Pentru a gestiona crizele din prezent, preşedintele a ales calea negocierii. Din această cauză, riscă să piardă definitiv o bună parte din sprijinul societăţii civile, care a irosit aproape un an idealizând acţiunile şefului statului. Pe această cale, preşedintele reintră în clasa politică şi apelează la mijloacele de luptă ale acesteia.
Preşedintele este însă, în continuare, ghidat de presiunea opiniei publice – aceea care îi conferă legitimitatea de la care se revendică. În acest sens, el are nevoie de gesturi şi de opţiuni prin care să capteze majorităţi. Dificultatea sa este însă aceea de a reuşi să mai coaguleze majorităţi în care să intre diverse fracţiuni ostilizate anterior. După ce s-a luptat pentru fragmentare, acum e forţat să caute motive de împăcare. Refacerea Alianţei PNL-PD pare, astfel, aproape imposibilă, în condiţiile în care cele două partide au trecut la confruntare directă. O altă variantă de coagulare a majorităţii este aceea de a construi un partid prezidenţial în jurul PD, dar acest partid nu pare suficient de puternic pentru a susţine acest demers. Chiar dacă va stimula şi mai mult discursul de opoziţie, PD tot va avea nevoie de un sprijin (care poate veni şi de la PSD).
Nu contează foarte mult care vor fi paşii concreţi pentru care va opta Traian Băsescu. Important este faptul că, intrând în logica aceasta a calculelor şi a strategiilor de relaţionare politică, preşedintele dovedeşte că nu are neapărat un scop, dincolo de ajungerea şi rămânerea la putere. Mandatul său nu mai pare a fi unul cu miză precisă, fiindcă pe rând au fost abandonate toate scopurile iniţiale ale Alianţei şi ale ofertei sale prezidenţiale. Fără să îşi asume clar un obiectiv, toate acţiunile preşedintelui vor fi interpretate ca fiind făcute în scopul creşterii puterii sale personale. Or, din perspectiva electoratului, o astfel de percepţie va fi nimicitoare şi va avea un efect mai mare decât orice pierdere politică. Fiindcă, în momentul în care electoratul va începe să îşi pună întrebări în legătură cu utilitatea lui Băsescu în postul de preşedinte, va începe decăderea sa. Indiferent de cât de mare va fi susţinerea sa politică sau cât de multe pârghii politice sau instituţionale va avea.
