România nu este obişnuită, în mod clar, cu echilibrul politic şi cu funcţionarea în regim de echilibru. Istoria contemporană arată că scena politică a fost relativ liniştită doar în perioadele în care puterea a fost exercitată de un singur pol. Este cazul atât al ultimei perioade interbelice (Carol al II-lea, Garda de Fier), al perioadei comuniste, cât şi al primei părţi a perioadei post-decembriste. Atât guvernările FSN/PDSR/PSD, cât şi guvernarea CDR/USD/UDMR au avut la dispoziţie resurse cvasi monopoliste de dominaţie politică. Primul moment de real echilibru politic românesc este înregistrat la un nivel ridicat în structura consiliului general al capitalei, după alegerile din 2000. Acolo, rezultatul în alegeri a oferit un prim prilej de coabitare, ratat după patru ani de dispute între Traian Băsescu şi PSD. Alegerile generale din 2004 au venit cu un al doilea exemplu major de coabitare, prin victoria statistică a PSD+PUR, alături de victoria lui Traian Băsescu. Acest vot ar fi putut să conducă la o reeditare a coabitării de la CGMB, dar situaţia a fost modificată de evoluţiile ulterioare (şi care au condus la reorientarea PUR).

Societatea românească nu este încă dispusă să funcţioneze pe această bază, a coabitării politice.

Cauzele principale se referă la legitimitate şi la modul în care acest concept este înţeles de societate şi de actorii politici principali.

Cuvântul legitimitate provine din latină, din cuvântul “legitimare”. El are, în prezent, două sensuri pe care le luăm în calcul.

  1. Sensul politic. Legitimarea politică derivă din acceptarea, de către populaţie, a validităţii unui regim sau a unui sistem de legi. Există, evident, o legătură directă între legitimitate şi autoritate
  2. Sensul social. El nu are legătură cu discuţia politică şi se referă la statutul “legitim” al unui copil, în sistemul de drept, atunci când părinţii sunt legal căsătoriţi.

Conceptul de legitimitate, din ştiinţa politică, a fost aplicat foarte des şi în alte sfere de activitate. În ştiinţa politică, legitimitatea este considerată a fi fundamentul unui regim politic, în general, dar şi ca fundamentul funcţionării unei instituţii politice în particular.

Practic, fără legitimitate, cel puţin minimală, un guvernământ se blochează şi moare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru o instituţie. Căutarea legitimităţii devine, în consecinţă, un demers firesc al oricărui regim şi al oricărei puteri politice. Argumentul nu este însă valabil pentru un om politic. Legitimitatea unui om politic este strâns legată de percepţia sa (de imaginea sa), în timp ce legitimitatea unei instituţii derivă dintr-un set mai amplu, în care contează atât imaginea, cât şi funcţionalitatea efectivă (şi rezultatele concrete ale activităţii asupra vieţii cetăţenilor). Absenţa unor instrumente de cunatificare a activităţii politice individuale[1] face ca, în cazul persoanelor, tema legitimităţii să se pună mult mai complicat, singura zonă relevantă fiind cea a imaginii. De altfel, acest fapt a fost intuit corect de politicienii de succes şi se foloseşte imaginea de multe ori pentru a stimula legitimităţi care, altfel, ar avea nevoie şi de activitatea politică propriu-zisă. Folosirea excesivă a imaginii conduce însă la capcana căutării sprijinului majorităţii, care nu este întotdeauna mijlocul cel mai potrivit. Acum, este foarte important de făcut distincţia între legitimitate şi legalitate. Astfel, o acţiune politică poate fi legală, fără a fi legitimă, dar şi invers (poate exista legitimitate, dar prin încălcarea legii). Sprijinul majorităţii poate apărea de multe ori în situaţii în care legalitatea este încălcată, iar absenţa unor instrumente de a menţine prevalenţa activităţii instituţionale în detrimentul imaginii conduce la abuzuri neimaginate.

Situaţia politică românească din prezent poate fi înţeleasă mult mai bine prin folosirea acestor concepte, de legitimitate şi legalitate, precum şi prin aplicarea lor concretă asupra instituţiilor şi persoanelor.

În momentul de faţă, asistăm la o continuă încercare de legitimare a tuturor actorilor importanţi de pe scena politică, atât a celor de la putere, cât şi a celor din opoziţie. Tendinţa fiecărui actor este de a-şi defini legitimitatea în cadrul unui joc cu sumă nulă (respectiv, dacă eu am legitimitate, celălalt nu are).

În acest fel, se perpetuează o atitudine conflictuală, care stimulează câştigarea propriei legitimităţi pe baza distrugerii legitimităţii celuilalt. Ce se pierde din vedere este că legitimitatea, într-o democraţie, nu este niciodată o cantitate fixă. Prin urmare, e foarte firesc şi normal să coexiste mai multe structuri în cadrul aceluiaşi sistem politic. Coabitarea este cel mai bun argument.

Asistăm, de mai multe luni, la lupte puternice (şi cu puţine şanse de a se finaliza), în care principalii actori contestă legitimitatea celorlalţi. Este vorba de scandalurile din PSD (în care se dispută postul de lider de facto), din PNL (pe tema conducerii partidului de către Tăriceanu), din Alianţă (unde nu există foarte mult consens privind guvernarea şi relaţia dintre Tăriceanu şi Băsescu) etc. Asistăm şî la lupte între putere şi opoziţie de pe poziţii aparent ireconciliabile (puterea doreşte să schimbe sensul votului din 2004 şi să afecteze dramatic imaginea PSD, iar opoziţia continuă să pretindă că ar fi trebuit să se afle la guvernare dacă s-ar fi respectat rezultatul alegerilor, dramatizând efectele guvernării Alianţei). Ignorându-se adevăratul sens al votului din 2004, cele două blocuri încearcă să se anihlieze şi să se respingă reciproc, refuzându-se acceptarea existenţei celuilalt.

Scopul tuturor luptelor din prezent (şi al tuturor marilor iniţiative politice ale instituţiilor implicate) este acela de a câştiga o legitimitate majoritară categorică. Se doreşte solidificarea propriei poziţii, prin dominaţia asupra majorităţii:

– Alianţa vrea majoritatea funcţiilor din stat (nu doar guvernarea la nivel central, dar şi pe cea locală, precum şi funcţiile din Parlament)

–  Traian Băsescu vrea dominaţia asupra opinei majorităţii populaţiei (în scopul de a se erija “legitim” în purtătorul de cuvânt al majorităţii populaţiei)

– PNL şi PD îşi dispută majoritatea în dialogurile din Alianţă

– Mircea Geoană vrea să domine majoritatea absolută a PSD, pentru a nu i se mai contesta autoritatea de lider în partid

– Adrian Năstase vrea păstreze aceeaşi autoritate absolută asupra partidului chiar şi dacă nu mai ocupă funcţia de preşedinte al partidului

Nevoia de legitimitate este însă doar un pretext, greu de utilizat în condiţiile în care este aplicat greşit. Conceptul se referă strict la acceptarea de către opinia publică a existenţei şi a validităţii propriei activităţi. Legitimitatea nu se referă la cantitate, decât într-o mică măsură. Un partid poate fi legitim pentru o populaţie, fără însă ca acest lucru să conducă la acceptarea pretenţiei acestui partid de a domina viaţa politică. Legitimitatea poate fi şi minoritară (iar faptul că societatea românească este dispusă să accepte funcţionarea, în România, a unor structuri mai mici, precum UDRM, arată că legitimitatea nu trebuie să derive doar din voinţa majorităţii).

Revenind la coabitare, este foarte clar că România nu va avea, în viitorul imediat, o experienţă favorabilă a lucrului în echipă. Dorinţa de a folosi legitimitatea democratică pentru a elimina adversari care sunt şi ei legitimi democratic conduce la distrugerea oricăror cări fireşti de dialog. Şi, în condiţiile în care aceste exclusivism atitudinal nu este dublat şi de o putere comparabilă, se ajunge la climatul de instabilitate, conflict şi blocaj din prezent. Dificultatea nu se regăseşte doar într-o parte a spectrului politic, ci şi la putere şi în opoziţie. În acest fel se anticipează o criză politică (şi, posibil, consitituţională) puternică, menită a clarifica mult mai clar nu doar relaţiile dintre instituţii, dar şi principiile de funcţionare a vieţii politice româneşti.



[1] Consideram ca sistemul politic romanesc permite eludarea majoritatii formelor de control individual. Lucrurile sunt mai clare in zona executiva, dar si aici sunt discutii. Singura functie relativ certa, ca responsabilitate, este cea de premier, dar aici responsabilitatea este mult prea mare pentru a se considera ca poate fi sarcina unui singur om. In rest, presedintele tarii si parlamentarii beneficiaza de un set de reglementari mult mai vagi, lipsite de concretime, care le permite evitarea asumarii unor responsabilitati individuale. Pana cand nu se va reforma profund sistemul politic, aceasta problema va persista.


Administratorul