Victor Ponta si Titus Corlatean s-au numarat printre sustinatorii cei mai vehementi ai excluderii, amintind si de scandalul provocat de senatori cand l-au acuzat pe Adrian Nastase ca „l-a cocolosit” pe Omar Hayssam. Cel care a venit cu solutia solomonica a fost insa tocmai Nastase, care a propus ca Iorgovan sa fie sanctionat cu retragerea sprijinului politic si nu direct cu excluderea pentru a nu declansa un scandal si mai mare in interiorul partidului in aceasta perioada oricum tensionata. Iorgovan nu s-a lasat insa intimidat, amenintand pe la miezul noptii, in direct, la un post de televiziune ca vrea sa-si dea demisia din PSD: „O sa am o discutie cu Ion Iliescu, care este singurul om pentru care am stat in acest partid. Eu as vrea sa plec pentru ca eu nu am nevoie de partid, partidul are nevoie de mine. Senatorul Antonie Iorgovan s-a lasat convins de fostul presedinte Ion Iliescu sa nu-si dea demisia din Partidul Social Democrat.
Intrebat care a fost reactia liderului Ion Iliescu la decizia de retragere a sprijinului politic pentru senatorul Iorgovan, Mircea Geoana a raspuns ca acesta „doreste o formula care sa mentina unitatea grupului”.
Prin extinderea incidentului Iorgovan dincolo de protagoniştii săi iniţiali, se evidenţiază din nou starea de tensiune din PSD şi hiperreactivitatea tuturor taberelor la semnalele venite din partea adversarilor din partid.
Într-un climat de normalitate dintr-un partid coeziv, nici preşedintele partidului nu ar fi cerut prompt sancţionarea unei luări de poziţie, nici suporterii săi nu ar fi solicitat excluderea unui coleg din partid, şi nici subiectul incidentului nu ar fi decis să părăsească partidul ca urmare a acestor evoluţii. În mod firesc, disputa ar fi putut fi rezolvată printr-o dezbatere – mai mult sau mai puţin intensă. La PSD însă, fiecare dintre tabere vede în episoadele de acest tip prilejuri de a-şi defini influenţa.
Cea mai mare miză implicată a fost cea a lui Mircea Geoană, care nu putea rata această ocazie de a-şi demonstra autoritatea. Deşi reacţia sa a fost oportună, totuşi desfăşurarea evenimentului s-a întors, până la urmă, mai degrabă împotriva sa.
Privind din exterior geometria acestei evoluţii, remarcăm că preşedintele de partid a acţionat ca agent conflictual, creând necesitatea ca alţi doi factori să se implice pentru mediere.
La fel, atât Adrian Năstase, cât şi Ion Iliescu au îndeplinit rolul de preşedinte de partid, consensual şi cu abilităţi de mediator, într-o măsură mai mare decât Mircea Geoană, primul propunând o sancţiune mai moderată, iar cel de al doilea împiedicând dezertarea lui Iorgovan.
O concluzie simplistă ar fi aceea că Geoană are nevoie de sprijinul celor doi pentru a conduce eficient partidul, ceea ce trimite – ironic – la vechea propunere a acestuia de realizare a unei formule de conducere colegială în PSD.
O apreciere realistă ne arată însă că, până la tranşarea chestiunii propriei autorităţi în partid, Mircea Geoană nu va putea să acţioneze propriu-zis ca un preşedinte de partid, adică să apere în orice situaţie interesele partidului şi să caute mereu soluţia care generează coeziune, deoarece el va fi condiţionat permanent de nevoia de a-şi demonstra propria putere, care va intra, de multe ori, în contradicţie cu nevoia de unitate.
