Guvernul de coaliţie PNL-PD-UDMC-PC este exemplul clasic la care susţinătorii democraţiei majoritariste (şi ai sistemului electoral majoritar) recurg pentru a reliefa consecinţele nefaste pe care reprezentarea proporţională le are asupra sistemului politic. Aceştia vorbesc despre ineficienţă, despre instabilitate politică, despre lupte politicianiste sterile între partidele care compun guvernele multicolore (pe care un astfel de sistem electoral le favorizează sau chiar le generează, în viziunea unor „radicali”). În acest moment Coaliţia aflată la guvernare deţine argumente pentru a proba fiecare dintre aceste „acuze”.
Partidele componente acţionează aproape de fiecare dată în mod individual şi egoist, au comportamente conflictuale, fiind dominate mai degrabă de logica unei guvernări monocolore, exclusiviste şi antagoniste. Ele sunt interesate înainte de toate de propria imagine, de acumularea de capital electoral în detrimentul „partenerilor”. Guvernarea cade în plan secund, fiind folosită în primul rând în scopuri cu caracter imagologic. Practic, cu excepţia liberalilor, care nu au avut altă soluţie, toate celelalte formaţiuni au încercat să se detaşeze cât mai mult de actul de guvernare astfel încât erodarea şi consecinţele negative inevitabile să nu le afecteze. Ultimele evoluţii au arătat o lipsă de coeziune şi de coordonare a coaliţiei, atât în plan executiv, acolo unde partidele componente se atacă reciproc, cât şi în parlament, slaba mobilizare ducând nu de puţine ori la eşecuri legislative. Colaborarea conjuncturală şi punctuală a condus fie la pierdere majorităţii, fie la reconfigurarea ei, într-o manieră ce a presupus un melanj între putere şi opoziţie (vezi votul din Senat pentru proiectul de lege conservator privind reducerea TVA pentru produsele alimentare de bază cu 10% sau votul pentru alegerea preşedintelui Camerei Deputaţilor). Este vorba despre o fluidizare a majorităţii parlamentare, partidele componente ale Coaliţiei votând în funcţie de negocierile punctuale pe care le fac.
În momentul de faţă nici unul dintre actorii aflaţi în Executiv nu mai doreşte menţinerea actualei formule guvernamentale, integrarea în UE fiind singurul liant.
PNL-PD-UDMR-PC = coaliţie minimal câştigătoare conectată – este o coaliţie ce pleacă de la premisa că partidele caută să se alieze cu formaţiunile parlamentare cele mai apropiate din punct de vedere axiologic până se formează o coaliţie majoritară. Într-adevăr, partidele politice româneşti nu sunt partide ideologice, nu au ca element dominant ideologia. Cu toate acestea, în procesul de formare a actualei coaliţii s-a ţinut cont de anumite criterii (tot imagologice) care au exclus PSD şi PRM. Mai mult, într-o maniera destul de simplificatoare, cele patru formaţiuni prezente în Executiv pot fi poziţionate de aceeaşi parte a axei stânga/dreapta şi anume la dreapta: o formaţiune liberală (în interiorul căreia există două aripi, una adeptă a liberalismului clasic, inexistent în Europa contemporană şi una adeptă a liberalismului social sau a liberalismului bunăstării), un partid care caută să se identifice cu curentul popular, fără a avea vreo legătură cu creştin-democraţia, poate doar cu conservatorismul, un partid conservator cu evidente tendinţe sociale şi o formaţiune etnică ce reprezintă un conglomerat ideologic (de tip federativ), reunind grupări cu orientări diferite.
PD a căutat constant să exploateze asocierea imagologică cu Traian Băsescu şi, pe fondul unei atitudini duplicitare, a încercat să obţină o poziţie dominantă atât în cadrul Alianţei, cât şi al Coaliţiei. Democraţii i-au pus aproape de fiecare dată pe liberali într-o poziţie defensivă şi au speculat din punct de vedere electoral orice moment cu vizibilitate şi impact pentru opinia publică. De asemenea, ei au încercat să se întărească atât la nivel local cât şi parlamentar, recurgând la o practică pe care au dezavuat-o în trecut: migraţia politică. Acest gest a tensionat relaţiile cu partenerii de guvernare, liberalii acuzându-i de încălcarea protocolului Alianţei. Democraţii au fost cei care au stimulat şi întreţinut starea conflictuală din cadrul Coaliţiei, astfel încât actuala conjunctură politică plasează PD într-o situaţie destul de delicată. Practic formaţiunea condusă de Emil Boc a deschis de la începutul mandatului canale conflictuale cu toate partidele politice. În consecinţă, în acest moment PD este izolat pe scena politică. În condiţiile în care nici locomotiva imagologică, Traian Băsescu, nu mai funcţionează la parametri maximi, fiind vizibilă o uşoară criză în care şeful statului a intrat, atunci PD trebuie să-şi găsească parteneri. Este mai mult decât evident faptul că în prezent nici o formaţiune politică nu poate mobiliza un segment important din electorat care să-i permită o guvernare monocoloră. După eşecul proiectului de fuziune democrato-liberal, PD a recurs la planul secund de creare a unui puternic partid de centru-dreapta. Democraţii au demarat discuţii cu PPCD, o formaţiune prin intermediul căreia pot obţine o poziţie privilegiată şi în relaţia cu PPE. De fapt, în momentul de faţă acesta ar fi singurul avantaj al colaborării cu un partid creditat cu 2% intenţie de vot). Tocmai de aceea, democraţii sunt destul de puţin flexibili în discuţiile cu ţărăniştii, cele două formaţiuni situându-se pe poziţii antagonice: în timp ce PD, o formaţiune fără o identitate ideologică clar conturată, doreşte o fuziune prin absorbţie, PPCD susţine ideea unei construcţii politice de tip federativ.
În aceste condiţii zvonul privind discuţiile şi apropierea dintre PD şi PSD nu poate trece neobservat. Dacă majoritatea parlamentară poate fi fluctuantă, atunci şi cea guvernamentală se poate reconfigura.
PNL a dat impresia că este Cenuşăreasa acestei guvernări. Liberalii au fost puşi aproape de fiecare dată în defensivă şi, datorită postului de premier pe care îl deţin, au fost nevoiţi să adopte – mai ales în faţa atacurilor democrate sau conservatoare – o atitudine conciliantă şi un ton moderat. De altfel, în plan imagologic, PNL este principalul responsabil pentru actul de guvernare, fiind în acest sens cel mai expus criticii şi erodării care intervine inevitabil. Momentul de indecizie a lui Tăriceanu în privinţa demisiei, „criza telefonul”, întâlnirea în trei de la palatul Victoria, atacurile prezidenţiale pe linia grupurilor de interese sau „cazul Dinu Patriciu” i-au pus într-o reală dificultate pe liberali. Destul de târziu şi doar pe fondul unor gafe prezidenţiale (secretizarea legilor privind siguranţa naţională, scandalul CNSAS, condamnarea comunismului), PNL a început să gestioneze mai bine relaţia cu democraţii, în sensul unei uşoare reechilibrări a raporturilor de forţe. Cu toate acestea relaţia tensionată cu PD se menţine pe trei direcţii: 1. răspunsul la atacuri; 2. atacul indirect via Traian Băsescu; 3. conflicte directe, în situaţii punctuale, mai ales în teritoriu, pe plan local. Deşi au căutat să se centreze pe problemele guvernării, drept pentru care au încercat să nu amplifice conflictele, liberalii nu au reuşi să omogenizeze coaliţia şi actul de guvernare. O constantă a politicii liberale în actualul mandat este relaţia bună cu UDMR.
De asemenea, în încercarea de a contracara acţiunile politice ale democraţilor, PNL a demarat, la rândul său, discuţii cu ţărăniştii în vederea unei colaborări, posibilitatea unei înţelegeri între cele două formaţiuni fiind în acest caz mult mai mare. Viziunile liberală şi cea ţărănistă, în privinţa formei şi tipului de colaborare, sunt asemănătoare, ambele fiind interesate de păstrarea identităţii doctrinare. Această apropiere dintre PNL şi PPCD reprezintă o lovitură de imagine la adresa PD, care este interesat de colaborarea cu PPCD în perspectiva unei aderări la PPE.
Pe fondul acuzelor formulate la adresa democraţilor privind lipsa de moralitate a acestora şi reproşurile în legătură cu încălcarea înţelegerilor şi a protocolului Alianţei, PNL încearcă să impună o temă pe agenda publică cu care să se identifice: reforma morală a clasei politice (liberalii fiind şi iniţiatorii legii lustraţiei).
UDMR este singura formaţiune care se află pentru a treia oară consecutiv la guvernare. Deşi în actualul context politic formaţiunea maghiară are un potenţial de coaliţie (şi de şantaj) extrem de ridicat, totuşi liderii maghiari nu au reuşit să-l exploateze. Şi asta deoarece, deşi poate ameninţa cu ieşirea de la guvernare în condiţiile în care revendicările sale nu sunt acceptate de către parteneri, totuşi UDMR nu îşi poate atinge obiectivele decât aflându-se în zona executivului.
Formaţiunea maghiară a contribuit din plin la tensionarea relaţiilor din cadrul Coaliţiei şi la lipsa de omogenitate a acesteia, oferind o temă care a stârnit multe controverse, încă nerezolvate: proiectul de lege privind Statutul minorităţilor naţionale. Deşi politica adoptată până în acest moment de formaţiunea maghiară a fost aceea a paşilor mărunţi, a îndeplinirii treptate a obiectivelor, fapt pentru care a fost întotdeauna deschisă la negociere şi compromis, totuşi în acest moment UDMR pare a fi mai puţin dispusă să cedeze, abordând o poziţie ceva mai radicală. Acest lucru se datorează concurenţei care a intervenit în interiorul comunităţii maghiare din România şi care ameninţă siguranţa celor 6-7 procente obţinute constant de către UDMR.
Statutul minorităţilor naţionale a divizat guvernarea în două tabere: UDMR şi PNL vs. PD şi PC. De altfel, democraţii sunt cei mai înverşunaţi adversari ai proiectului propus de UDMR, disputa dintre cele două formaţiuni extinzându-se chiar şi în afara graniţelor ţării. Recent, cu ocazia Congresului PPE de la Roma, atât democraţii cât şi udemeriştii au încercat să atragă de partea lor sprijinul popularilor europeni. Din poziţia sa de partid asociat la PPE, UDMR a încercat chiar să îi ameninţe pe democraţi cu neacordarea sprijinului în vederea acceptării de către populari a partidului condus de Emil Boc.
Conservatorii se opun şi ei proiectului, mai ales după ce, în urma fuziunii prin absorbţie cu PUNR, şi-au întărit latura naţionalistă. De fapt toate partidele parlamentare (nu numai cele din arcul guvernamental) sunt defavorabile variantei de Statul propusă de UDMR. Liberalii au o atitudine mai favorabilă din cel puţin două motive: ei sunt interesaţi de menţinerea unui echilibru chiar şi fragil în cadrul Coaliţiei şi pentru acesta caută să adopte atitudini cât mai puţin tranşante şi conciliatoare. Ei practic au echilibrat balanţa în legătură cu acest subiect, raportul fiind de doi la doi. PNL caută să menţină relaţii de colaborare cu toate partidele, evitând să închidă anumite porţi prin ocuparea unor poziţii tranşante, ireconciliabile. Pe de altă parte, UDMR s-a dovedit de-a lungul timpului a fi un partener destul de fidel (atâta timp cât are de câştigat ceva). Poziţia liberalilor în această problemă poate fi explicată şi prin raportarea antagonică faţă de PD.
Un rol important în această confruntare îl are preşedintele Băsescu. Deşi nu s-a pronunţat niciodată în faţa publicului românesc pe marginea acestui subiect, totuşi şeful statului şi-a exprimat poziţia anti-Statul, în forma propusă de UDMR, pe plan extern şi în discuţiile private cu anumiţi oficiali (de exemplu cu ocazia vizitei recente a unei delegaţii a euro-parlamentarilor populari).
Cu excepţia Statutului, UDMR nu a defectat aproape deloc de la linia Coaliţiei.
PC a intrat în coaliţie cu statutul de „soluţie imorală”, iar şeful statului a încercat de fiecare dată când a avut ocazia să confirme sau să întărească acest lucru, prin atacuri la adresa miniştrilor conservatori. PC este într-o cursă continuă de vizibilitate, în condiţiile în care, printr-o participare individuală în alegeri nu ar putea atinge pragul electoral. De aceea, conservatorii au încercat să se individualizeze şi să se impună la nivelul opinie publice printr-o serie de proiecte cu evidente nuanţe populiste cum ar fi reducerea TVA la produsele alimentare de bază. PC este un partid oscilant care, datorită faptului că nu poate pătrunde prin forţe proprii în Parlament, se poate agăţa de orice formaţiune care îi poate asigura acest lucru. Din acest punct de vedere conservatorii nu reprezintă un partener stabil. Cu toate acestea PC este destul de atractiv datorită trustului media deţinut de preşedintele Voiculescu. În actuala guvernare a încercat de câteva ori să-şi pună în valoare potenţialul de şantaj de care dispune: o primă ocazie a fost reprezentată de conjunctura creată de alegerea preşedintelui Camerei Deputaţilor. Conservatorii însă au ales un moment greşit pentru a-şi demonstra relevanţa şi importanţa in cadrul raporturilor de forţe dintre putere şi opoziţie, susţinerea unui candidat propriu, împotriva celui propus de Alianţă nu a făcut decât să deschidă noi linii de atac la adresa lor şi să creeze imaginea unui partid oportunist, capabil să profite de orice situaţie pentru a-şi satisface propriile interese politice. O a doua ocazie, speculată mult mai bine, a fost cea reprezentată de zvonul trecerii lui Adrian Năstase în tabăra conservatoare. Acest moment a fost probabil singurul când soarta Coaliţiei s-a aflat în mâna conservatorilor, deoarece primirea lui Năstase, un gest cu importante consecinţe politice şi imagologice, ar fi însemnat şi destructurarea actualei formule guvernamentale.
În momentul de faţă nici PC şi nici UDMR nu sunt dispuse să părăsească puterea. Tocmai de aceea potenţialul lor de a-şi impune propriile proiecte în faţa partenerilor, sub ameninţarea ieşirii de la guvernare, este destul de scăzut. Acest fapt a fost speculat constant de către democraţi care au reactivat periodic tema alegerilor anticipate. În legătură cu cele două formaţiuni mai trebuie subliniat faptul că ele sunt dispuse să colaboreze cu oricare dintre cele două forţe politice dominante – Alianţa D.A. şi PSD. PC şi UDMR sunt partide orientate către putere, rolul lor fiind extrem de important în configurarea unei majorităţi parlamentare şi asta în condiţiile în care sistemul partidist românesc, configurat de către electorat, va evolua în perioada următoare într-o formulă echilibrată ce nu va permite nici unui actor politic să-şi asume un rol dominant.
Cu toate acestea, polarizarea scenei politice este în prezent destul de fragilă. Pe fondul destrămării Alianţei D.A., ce are în acest moment doar o existenţă formală, zvonurile privind discuţiile dintre democraţi şi social-democraţi, dar şi cele dintre liberali şi formaţiunea condusă de Mircea Geoană permit lansarea unor ipoteze privind posibile reconfigurări ale majorităţii guvernamentale. Având în vedere faptul că sistemul politic românesc s-a constituit pe opoziţia şi rivalitatea dintre PDSR-PSD pe de o parte şi partidele istorice şi PD de cealaltă parte, între cele două tabere existând la nivel imagologic bariere imposibil de trecut, o colaborare între aceste formaţiuni polare ar trebui să beneficieze de justificări extrem de convingătoare, cum ar fi existenţa unei situaţii excepţionale, un moment de criză ce impune depăşirea rivalităţilor partizane şi asigurarea unui consens politic mai larg.
Colaborarea PD-PSD:
– deschide o linie de atac cu un impact imagologic negativ important – refacerea FSN;
– în trecut PD a exclus orice colaborare cu PSD şi a făcut din lupta împotriva acestui partid un punct programatic al său. Practic formaţiunea social-democrată a devenit principalul inamic politic al PD. Alierea cu fostul duşman pune serioase semne de întrebare asupra credibilităţii democraţilor şi a lui Traian Băsescu;
– este adevărat că Traian Băsescu a făcut din confruntarea cu Adrian Năstase o problemă personală în care a antrenat întreg partidul, iar în acest moment fostul preşedinte al PSD nu se mai află în prim-plan. Cu toate acestea, reformarea PSD şi încercarea de a scăpa de eticheta de partid corupt s-au făcut prin înlăturarea unui singur om, iar colaborarea PSD-PD le aduce democraţilor asocierea cu o formaţiune pe care au criticat-o în trecut şi au prezentat-o ca fiind sursa corupţiei şi a „sistemului ticăloşit”.
În relaţia PSD-PD se mai pot adăuga acea aripă liberală favorabilă lui Traian Băsescu (cea care a susţinut acceptarea ofertei democrate de fuziune), PC şi UDMR. Chiar dacă în PNL există în acest moment două tabere, elementul de divizare fiind relaţia cu PD şi Traian Băsecu, existenţa mai multor curente şi facţiuni este o caracteristică a acestui partid care, după unificarea liberală, nu a condus niciodată la ruperea partidului. Este greu de crezut că acest lucru se va produce acum. În ceea ce-i priveşte pe conservatori şi alăturarea lor la relaţia PSD-PC, consecinţa negativă pentru democraţi este evident aceea a asocierii cu „soluţia imorală”. Primirea PC pentru a doua oară într-o coaliţie arată că gestul preşedintelui Băsescu a fost doar unul imagologic, acesta fiind dispus la orice compromis. Alăturarea UDMR ar fi singura care nu ar ridica probleme nici democraţilor, nici PSD. În ceea ce priveşte PRM, acesta este un partid anti-sistem şi orice asociere oficială cu o formaţiune considerată mai ales în mediile internaţionale ca fiind extremistă, aduce prejudicii de imagine actorului politic ce acceptă o asemenea colaborare. PRM este un partid condamnat la opoziţie şi chiar dacă în prezent există posibilitatea încheierii unui protocol parlamentar între formaţiunea condusă de Vadim Tudor şi PSD, acest lucru este puţin probabil să se realizeze. Riscurile imagologice sunt importante.
Colaborarea PNL-PSD: Consecinţele imagologice ale unei astfel de asocieri sunt relativ asemănătoare cu cele care îi pot afecta pe democraţi. În cazul liberalilor, dincolo de colaborarea cu o formaţiune polară, faţă de care s-a raportat de fiecare dată în termeni antagonici, se adaugă în acest caz şi elementele de natură ideologica, mult mai evidente în cazul PNL. Asocierea liberalismului cu social-democraţia, deşi nu imposibilă, este dificil de realizat (mai ales că, în cazul ambelor formaţiuni vorbim despre linii ideologice clasice, cu precădere la liberali). Ea poate produce confuzie în rândul electoratului celor două partide. Şi în acest caz, alăturarea PRM nu este de preferat datorită imaginii pe care o are formaţiunea condusă de Vadim Tudor, în vreme ce cooptarea UDMR şi a PC poate reprezenta o soluţie pentru asigurarea majorităţii parlamentare.
Guvernul Tăriceanu şi-a asumat de două ori răspunderea în faţa Parlamentului: pentru pachetul de legi privind reforma în domeniul sănătăţii şi pachetul de legi privind justiţia.
Moţiuni de cenzură depuse de către opoziţie: 1. anti-reforma sănătăţii şi (respinsă cu 214 voturi pentru şi 246 împotrivă) 2. dictatura şi incompetenta Guvernului Tăriceanu împotriva integrării europene a României (respinsă cu 186 voturi pentru şi 265 împotrivă). Au mai fost depuse 7 moţiuni simple la Camera Deputaţilor şi 5 la Senat.
În anul 2005 Guvernul a emis 55 de ordonanţe de guvern şi 209 ordonanţe de urgenţă. În 2006 a emis 29 de ordonanţe şi 33 ordonanţe de urgenţă. Şi în luna decembrie, ziua 29, a anului 2004 a emis 5 ordonanţe de urgenţă.
