Die Welt, Germania: “Jacques Chirac a afectat (prin acest gest) nu numai propria functie si propria imagine, ci si prevederilor constitutionale al caror garant este, in calitate de sef de stat”

Financial Times, editia germana: “Nici o reforma nu va mai posibila inainte de alegerile prezidentiale si legislative din 2007 (…) Anul care urmeaza este un an pierdut pentru Franta”

Financial Times, editia britanica, asociaza retragerea CPE cu alegerile din Italia: “Cele doua evenimente pun in lumina masura in care anumite tari europene importante avanseaza lent in materie de reforma, chiar in momentul in care mondializarea le cere sa accelereze ritmul”.

Guardian, Marea Britanie, il critica si ironizeaza pe Villepin, numit “poet auto-publicat”: “El se vede ca un salvator spectaculos al lui Jacques Chirac, dar ieri s-a confruntat cu acelasi destin ca al multora dintre predecesorii sai, ingenuncheati de miscarea de protest a studentilor”. Abandonarea CPE “a marcat finalul  ambitiilor sale politice si a distrus orice speranta a unei reforme masive a pietei fortei de munca in Franta inaintea alegerilor”

Izvestia, Rusia: “Guvernul francez a capitulat”

Vremia Novostiei, Rusia: “Chirac s-a speriat de strada”

La Vanguardia, Spania: in Franta “nimeni nu mai are curaj sa intreprinda reformele structurale pentru a face fata provocarii economiei mondiale”

El Pais, Spania: “Modelul politic al celei de a V-a republici nu mai functioneaza (…) lunga agonie a chirac-ismului va fi majora si dureroasa”.

El Mundo, Spania: Nicolas Sarkozy este “marele invingator al acestei colosale derute a statului francez”

Het Financieele Dagblad, Olanda: “Paris isi demonstreaza lipsa de curaj politic si de realism”

De Telegraaf, Olanda, vorbeste despre “ultimul cui in sicriul lui Villepin”

La Libre Belgique, Belgia: “La cateva luni dupa izbucnirea alarmanta a suburbiilor, la mai putin de un an de la referendumul european, hexagonul ofera din nou exteriorului imaginea unui stat blocat, care nu progreseaza decat prin convulsii, administrat de o putere aflata intr-un decalaj complet fata de populatie”

Cauzele

Contractul de prima angajare (contrat première embauche – CPE – in franceza) era o politica menita sa reduca somajul in randul tinerilor, care atinge niveluri dintre cele mai dramatice in Franta – 23% in randul tinerilor sub 25 de ani si in jur de 50% in suburbiile sarace. CPE ar fi permis angajatorilor sa concedieze angajatii sub 26 de ani dupa o perioada de proba de 2 ani. Planul viza incurajarea angajatorilor sa acorde slujbe tinerilor, protejati de faptul ca aceste contracte nu intrau sub incidenta legilor rigide care reglementeaza piata fortei de munca franceza. Protestatarii au aratat, in schimb, ca proiectul nu ofera nici un fel de siguranta tinerilor proaspat intrati in randul angajatilor.

Initial, sub presiunea protestelor generalizate, Chirac a cerut usoare modificari ale legii (reducerea duratei de proba la un an si obligativitatea firmelor de a prezenta o motivatie ferma a concedierii), dar sindicatele au acordat guevrnului un ultimatum ferm sa retraga total proiectul. Problema locurilor de munca este o constanta a societatii franceze pe parcursul ultimelor doua decenii, o problema pe care elita politica nu a reusit inca sa o transeze. Somajul se cifreaza astazi in Franta la 9,2% (un nivel aproape dublu fata de cel din Marea Britanie, de exemplu), iar cauzele sunt numeroase. Cea mai importanta tine de rigiditatea pietei fortei de munca; costurile nesalariale sunt foarte mari, ceea ce face ca angajarea sa fie, la randul sau, scumpa; concedierea implica de asemenea costuri si este un proces dificil. Aceste date au determinat companiile de-a lungul timpului sa prefere sa investeasca in utilaje si tehnologie, in detrimentul angajarilor; asa se explica productivitatea superioara a muncitorilor francezi. Cu alte cuvinte, productivitatea inalta este un revers al medaliei pentru somajul ridicat. De asemenea, protejarea angajatilor – vizata de rigiditatea reglementarilor pietei muncii – are efect doar asupra celor deja angajati si diminueaza dramatic sansele de angajare ale tinerilor aflati in fata primului loc de munca.

Prin urmare, in interiorul modelului social francez, muncitorul este protejat, slujbele sunt confortabile, locurile de munca beneficiaza de resurse de capital (computere, utilaje performante etc), iar saptamana de lucru are 35 de ore. Din exterior insa – acolo unde se situeaza protestatarii din aceste saptamani – este aproape imposibil sa patrunzi in interiorul acestui mecanism, in special daca apartii unei minoritati etnice. In acelasi timp, slujbele pe termen scurt pentru tineri (garantate prin CPE) genereaza un cerc vicios care ii impiedica pe acestia sa isi construiasca un viitor sigur: prezenta lor in CV ii determina pe angajatori sa ofere tot slujbe pe termen scurt, prost platite; in acelasi timp, legea franceza prevede ca o persoana sa poata inchiria o locuinta numai daca dovedeste ca are un venit stabil de trei ori mai mare decat cuantumul chiriei, ceea ce le interzice tinerilor orice sansa de a-si gasi o locuinta in conditiile unui salariu mic. Miscarea anti-CPE a devenit un simbol al luptei “generatiei defavorizate”, care nu mai suporta o societate condusa de o elita permanenta, o societate in care atat de multi nu isi mai gasesc locul.

CPE le-ar permite angajatorilor sa renunte la tinerii angajati dupa doi ani si fara a prezenta un motiv, contrar tuturor traditiilor statului francez paternalist, obisnuit sa ofere slujbe pe viata. In prezent, concedierea este deosebit de dificila si costisitoare, mai ales pentru companiile mici, motiv pentru care acestea evita sa angajeze tineri. Se vorbeste tot mai des de o problema de atitudine a societatii franceze, in general. Cotidianul britanic Guardian amintea despre un sondaj recent, care arata ca doua treimi din francezi isi doresc sa sa devina functionari publici. De asemenea, doar o teime din populatie considera ca economia de piata este o solutie pentru viitor, comparativ cu doua treimi din populatia majoritatii statelor europene interogate, inclusiv a Rusiei.

Victimele

Renuntarea lui Chirac a fost considerata nu numai o victorie pentru sindicate si o infrangere clara pentru putere, dar si o lovitura dramatica pentru primul ministru, protejatul actualului presedinte si eventual prezidentiabil, Dominique de Villepin. Acesta s-a recunoscut infrant in tentativa sa de a rezolva problema somajului prin realizarea unii “mai bun echilibru intre flexibilitatea angajatorilor si siguranta angajatilor”, considerand ca solutia sa “puternica” “nu a fost inteleasa de toata lumea”. Raspunzand intrebarilor jurnalistilor, el a marturisit ca a trecut printr-o situatie foarte dificila, adaugand ca “prima lectie a unei crize e ca trebuie sa te schimbi tu insuti”. Intrebat daca va candida anul viitor, a raspuns “intotdeauna am declarat ca nu am ambitii prezidentiale”.

Un sondaj BVA aparut in L’Express la inceputul lunii aprilie sublinia faptul ca 45% dintre francezi doreau demisia primului ministru, in timp ce 49% erau de acord cu ramanerea acestuia la Matignon si numai 6% refuzau sa isi exprime o opinie. Dominique de Villepin pierdea 14 puncte la popularitate fata de finalul lui februarie si 20 fata de debutul anului, inregistrand cea mai scazuta cota de la preluarea actualei functii (28%). 64% dintre cei interogati aveau o parere proasta (29% – mai degraba proasta si 35% – foarte proasta) despre seful executivului, o diferenta de 18 puncte inregistrata in mai putin de o luna.

Villepin se contureaza deci ca o victima sigura, intentiile sale prezidentiale fiind mai degraba sacrificate. Chirac coboara o treapta, dupa un final de mandat compromis deja de referendumul european si revoltele din suburbii.

Castigatorii

Nicolas Sarkozy este numele indicat cel mai des ca profitor de pe urma acestor tensiuni. Avantajul sau este unul indirect, in sensul in care a avut loc slabirea accentuata a principalului sau rival. Spre deosebire de criza suburbiilor, de aceasta data ministrul e interne a incercat sa joace carta compromisului si moderatiei (el a militat pentru organizarea negocierilor intre guvern si sindicate si a cerut fortelor de ordine sa se comporte corect in ciocnirile cu protestatarii). Pe de alta parte insa, generatia tanara il judeca mai putin in functie de aceste artificii diplomatice si mai degraba in functie de masurile sale concrete – efectivele politienesti aflate masiv pe strazile Parisului sunt doar un exemplu care lucreaza impotriva sa. De asemenea, in suburbii inca nu a fost uitat comportamentul sau din perioada revoltelor.

Adevaratul invingator este, mai degraba, stanga politica. Pe 31 martie a avut loc la Paris un miting a stangii, care a cerut “in mod solemn” retragerea CPE si inceperea negocierilor si care a reunit, de aceeasi parte a baricadei, formatiuni diverse, de la Partidul Socialist la Liga Comunista Revolutionara. Stanga s-a aratat astfel pregatita sa profite de mobilizarea sociala impotriva CPE, de transformarea legii intr-o criza politica, creandu-si astfel spatiu de manevra in perspectiva alegerilor de anul viitor. Socialistii au fost puternic stimulati de miscarea anti-CPE si au incercat sa se asocieze miscarii sindicale, cerand, in paralel cu protestantii, “abrogarea” legii; ca si acestia, au fixat si o data limita pentru indeplinirea revendicarii comune – 17 aprilie.

Un sondaj CSA publicat de Le Parisien in 6 aprilie arata ca Segolene Royal, membra importanta a PS, ramane personalitatea socialista preferata de publicul francez in cursa prezidentiala, cu 41% din preferinte, urmata de Lionel Jospin (21%), Dominique Strauss-Kahn (17%) si Jack Lang (15%).

Un alt sondaj CSA publicat pe 29 martie indica faptul ca, in eventualitatea unui al doilea tur al alegerilor prezidentiale, Royal l-ar invinge pe candidatul dreptei, Nicolas Sarkozy, cu 52%. De asemenea, o cercetare BVA pentru L’Express realizata in perioada 10-11 martie releva ca 46% dintre intervievati il considerau pe Sarkozy “cel mai bun presedinte” fata de scorul de 41% al lui Royal.

Opinii

“Oare de ce – ne-am putea intreba – o tara cu infrastructura excelenta, orase frumoase si sate superbe, companii de clasa mondiala si o buna productivitate a muncii se autodistruge din nou? (Guardian, editorial de Ashley Seagar)

Cred ca reusim sa generam increderea care ne va permite sa avansam, incetul cu incetul” (Dominique de Villepin, despre perspectivele proiectelor sale)

Nu sunt eu cel care a spus ca o criza il compromite definitiv pe cel responsabil de ea (Nicolas Sarkozy, despre rivalul sau Villepin)

Aceasta societate este extrem de fragila. Cand ati mai vazut un asemenea peisaj? O armata vest-europeana ocupand o universitate, inchizand-o si sigiland-o in spatele unui zid de otel? Miscarea noastra nu reprezinta doar rezistenta la schimbare si la legea contractului de prima angajare. Aceasta societate a esuat(Alexandre Duclos, 25 ani, doctorand in filosofie la Sorbona, aflat in greva foamei)


Administratorul