– Analiză comparativă: Protocolul Coaliţiei de guvernare vs Protocolul Alianţei D.A. –
Analiză comparativă
Analiză realizată pe baza confruntării a două materiale cu caracter juridic. Acest material conţine o prezentare sintetică a celor două materiale şi o evaluare detaliată a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. De asemenea, am încercat să subliniem şi care sunt principalele consecinţe politice ale acestor materiale şi, mai ales, ale deosebirilor dintre ele.
Notă
Opiniile exprimate în această serie de rapoarte lunare aparţin exclusiv autorilor, din cadrul … Ele nu reflectă în mod obligatoriu opiniile partenerilor noştri, ale colaboratorilor sau ale sponsorilor grupului. Sprijinul acestora este important pentru asigurarea unei independenţe editoriale, absolut necesară pentru garantarea obiectivităţii analizei, o condiţie esenţială în generarea unor dezbateri constructive.
Aceste rapoarte, alături de alte produse ale Grupului WWXZ, pot fi consultate în mod gratuit şi pe pagina de internet www.wwxz.ro
Obiectiv
Verificarea cercetării gradului în care sunt sau nu compatibile protocoalele de funcţionare, pe de o parte, a Alianţei PNL-PD şi, pe de altă parte, a coaliţiei de guvernare are o funcţionalitate practică imediată. Rezultatele cercetării indică, în mod clar, dacă şi cât de mult este sau nu afectată stabilitatea politică a guvernării actuale.
Anul 2005 a pornit cu o miză importantă. Este vorba de asigurarea unei coerenţe şi a unei eficienţe pentru guvernare, în scopul atingerii obiectivului politic imediat – integrarea europeană. Concomitent cu acest obiectiv, actualul guvern are sarcina (asumată prin rezultatul alegerilor) de a-şi îndeplini obiectivele propuse în campania electorală şi care se referă la reducerea corupţiei şi la creşterea nivelului de trai.
Aceste obiective pot fi puse în aplicare doar dacă se asigură o guvernare performantă, atât în ceea ce priveşte realizările sale punctuale, cât şi în ceea ce priveşte modul de funcţionare propriu-zisă.
Există, de asemenea, şi o miză de imagine, care se referă la percepţia actului de guvernare de către opinia publică. Coerenţa actului de guvernare este un indicator în legătură directă cu gradul de încredere al electoratului în partidele care fac parte din coaliţia de guvernare.
Ipoteza acestui material este aceea că, în urma apariţiei “Acordului privind principii şi modalităţi de funcţionare ale coaliţiei”, care reprezintă documentul de bază al colaborării dintre partidele care formează coaliţia de guvernare (PNL, PD, PUR şi UDMR), se ridică un semn de întrebare serios în legătură cu existenţa Alianţei PNL-PD (şi asta deoarece există puternice disparităţi între acest document şi acordul similar al Alianţei D.A.).
Precizări metodologice
Analiza comparativă s-a realizat în conformitate cu criteriile acceptate de metoda comparativă din ştiinţa politică[1]. Din această perspectivă, analizăm nu realitatea în sine, cu un construct, o selecţie de date, organizate în funcţie de ipoteza de cercetare urmărită.
Metodologic, am căutat să:
– inventariem clar obiectele supuse discuţiei (în cazul de faţă acordurile privind principiile şi modalităţile de funcţionare ale Coaliţiei şi, respectiv Alianţei; acestea sunt documente publice şi pot fi consultate în mod liber)
– definim ordinea existentă în relaţiile dintre aceste obiecte (în cazul de faţă, ordinea existentă este neclară, pentru că, aşa cum se va observa, nu există o relaţie de subordonare explicit afirmată de cele două protocoale; interesant este că nu există nici o relaţie de colaborare sau de recunoaştere reciprocă, fapt ce confirmă şi mai mult ipoteza afirmată iniţial)
– sesizăm invariabilele (respectiv diferenţele flagrante şi consecinţele lor)
Materialul de faţă nu este o construcţie comparativă completă, pentru că se referă doar la un singur aspect al tabloului sinoptic invocat (respectiv – societatea politică românească).
Ne referim, evident, la instituţia “protocoalelor”, care au rolul de a stuctura instituţional funcţionarea unor alianţe sau coaliţii politice. Modul în care aceste instituţii funcţionează, situaţiile concrete pe care le produce sau le rezolvă, nu au intrat în vizorul acestei cercetări.
Observaţie
Instituţia “protocoalelor” a existat în România post-decembristă aproape dintotdeauna. Nu este o invenţie a actualului guvern şi nici, cum s-a încercat să se sugereze uneori în media, o invenţie a zonei de dreapta a spectrului politic. O privire atentă a întregii scene politice arată că, după 1989, nu a existat nici un cabinet care să aibă, pe toată durata sa de funcţionare, o componenţă monocoloră.
Guvernul provizoriu al FSN a conţinut, la numire, şi 16 membri fără apartenenţă politică; Guvernul Roman a avut un membru PNL şi un membru PDAR; Guvernul Văcăroiu a conţinut la numire 5 membri PUNR; Guvernul Năstase (cel mai apropiat de o imagine monocoloră) a avut la numire şi un membru al PUR.
Prin urmare, a existat dintotdeauna obligaţia colaborării partinice la guvernare, fapt ce a impus de multe ori o instituţionalizare a acestei colaborări. E drept însă că cea mai mare rigoare legată de astfel de colaborări au existat în ceea ce priveşte guvernările 1996-2000 şi, respectiv, cea din prezent.
Comparaţii între acorduri
COALIŢIA “ÎNGROAPĂ” ALIANŢA
|
Protocolul Alianţei nu a fost modificat pentru a se elimina diferenţele faţă de protocolul Coaliţiei
Primul ministru nu are nici o atribuţie în desemnarea propriilor subordonaţi din Guvern
Guvernul nu are ultimul cuvânt în strategia de guvernare
Există concepte folosite nepotrivit
Aprobarea tacită a proiectelor neavizate
Nici în Parlament nu mai contează ponderea
Nu există sancţiuni şi nici proceduri de abitraj statuate în acordul coaliţiei
Există concepte folosite nepotrivit
Aprobarea tacită a proiectelor neavizate
Nici în Parlament nu mai contează ponderea
Nu există sancţiuni şi nici proceduri de abitraj statuate în acordul coaliţiei |
Observaţii generale Prima observaţie este aceea că cele două documente seamănă foarte mult. Chiar şi în ceea ce priveşte formularea, există o similitudine care depăşeşte nivelul limbajului general juridic.
O analiză mai aprofundată ar dovedi, probabil, că cele două materiale sunt realizate după acelaşi tipar (şi poate chiar şi de aceeaşi echipă). Mai mult, există posibilitatea ca protocolul Coaliţiei să fi fost realizat avându-se ca sursă principală de inspiraţie protocolul Alianţei. Similarităţile de exprimare sunt însoţite şi de unele asemănări ale formei celor două materiale. Documentele au denumiri similare “Acord privind principii şi modalităţi de funcţionare” şi numerotări pe baza aceluiaşi sistem de formatare.
Tot în ce priveşte forma, există şi o deosebire – dimensiunile. Protocolul Alianţei e mult mai mare decât protocolul Coaliţiei (primul are peste 250 de articole, în timp ce al doilea ajunge abia la 90 de articole). Diferenţa este dată şi de zona mult mai largă de reglementare statuată în protocolul Alianţei decât în cel al Coaliţiei.
Tipologia instituţiilor create Şi în această situaţie lucrurile seamănă. Astfel, modul de reglementare a relaţiilor dintre formaţiunile politice componente este unul similar. Acest fapt nu este un indiciu important, pentru că modul de construire a instituţiilor corespunde, în ambele cazuri, cu modelul clasic de construire a unei formaţiuni politice în România.
În primul rând, se creează foruri de decizie la diverse niveluri de reprezentare geografică. Există astfel reprezentare la nivel naţional, la nivel judeţean (şi la nivelul municipiului Bucureşti) şi la nivel local (acest nivel e corespunzător doar pentru Alianţă)
În al doilea rând, se creează foruri de decizie specifice, orientate explicit către activitatea politică şi către finalităţile acesteia (aceste foruri există doar în cadrul protocolului Coaliţiei şi se referă la reglementarea activităţii în guvern, prin Comitetul Guvernamental al Coaliţiei, şi la reglementarea activităţii în Parlament, prin Consiliul Parlamentar al Coaliţiei. În ce priveşte Alianţa, aceste instituţii nu există (deciziile respective fiind luate în cadrul structurilor de coordonare naţională). Există însă instituţii în cadrul Alianţei care nu se regăsesc la nivelul Coaliţiei (este vorba de copreşedinţie şi de Consiliul Naţional de Arbitraj)
În fine, există capitole similare în ceea ce priveşte zonele de reglementare. Cele mai importante sunt cele legate de activitatea guvernamentală şi de activitatea parlamentară. Şi această similitudine este firească, pentru că cele două acorduri se referă în special la colaborarea politică, ce are loc de obicei la aceste niveluri.
Ne-a interesat, în acest caz, compararea capitolelor referitoare la procedura de alcătuire a guvernului, desemnarea primului ministru, procedura de desemnare a ponderii partidelor în guvern sau în alte instituţii, procedurile legate de implementarea deciziilor în guvern, precum şi procedurile legate de modalităţile de luare a deciziilor în organismele de conducere.
Principii şi proceduri În primul rând, remarcăm că, prin semnarea de către cei patru preşedinţi ai partidelor care fac parte din actuala coaliţie de guvernare, se anulează statutul juridic al Alianţei.
Cauza principală este însăşi modalitatea de reprezentare a formaţiunilor politice atât în noile structuri de conducere, cât şi la final, în momentul semnării documentului. Astfel, pe tot parcursul documentului, există doar reprezentarea partidelor, fără absolut nici o referire la Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD. Eludarea instituţiei poate şi trebuie să fie interpretată ca o anulare a protocolului Alianţei (nu mai există motive pentru ca acest protocol să funcţioneze pe zona de guvernare).
De asemenea, s-a eliminat din zona de Principii a protocolului Coalţiei prevederea existentă în documentul similar al Alianţei, potrivit căreia forţa deciziei structurii e superioară celei de partid.
E o modificare importantă, care permite evoluţii nereglementate şi care menţine ambiguitatea legată de zonele de competenţe (de tipul celor din fosta CDR). Se poate imagina chiar că, nefiind superioare deciziile Coaliţiei, oricând o structură de partid poate impune sarcini controversate unor membri ai săi care fac parte din executiv, spre exemplu (fără ca acest lucru să constituie o problemă sancţionabilă instituţional). Efectul este că fiecare situaţie politică controversată e lăsată (voit sau întâmplător) la dispoziţia negocierilor dintre partide. O astfel de nereglementare indică un înalt grad de risc de instabilitate politică, ce poate afecta nu doar relaţiile dintre partide, ci şi eficienţa guvernamentală (aspectul cel mai important în cazul de faţă).
(4.1.3.1.)[2] Prin acest articol esenţial din protocolul Coaliţiei, se elimină criteriul ponderii parlamentare din toate zonele de decizie (articolul e stabilit drept criteriu pentru desemnarea portofoliilor, secretarilor de stat, agenţiilor guvernamentale, prefecţilor etc). Trebuie reamintit că, în protocolul Alianţei, acest criteriu există şi este esenţial în legătură cu aceleaşi decizii de atribuire a unor portofolii. El este important şi în cazul desemnării candidatului la postul de Prim Ministru, în cazul în care nu se ajunge la un acord în dialogul dintre preşedinţii celor două formaţiuni.
Singurul criteriu care rămâne în desemnarea funcţiilor e negocierea în Consiliul Naţional al Coaliţiei (CNC), conform articolului menţionat mai sus, dar şi a altora ulterioare.. Nu se reglementează însă această negociere în CNC, iar absenţa unor criterii clare deschide calea unei continue instabilităţi (un statu-quo poate fi oricând renegociat). Mai mult, nu există prevederi referitoare la durata valabilităţii unei negocieri de acest tip.
Ne putem astfel imagina orice fel de evoluţii politice pe parcursul unei legislaturi care să conducă la nevoia renegocierii ponderii politice. Spre exemplu, schimbarea gradului de încredere sau de intenţie de vot, pe baza sondajelor, poate conduce la nevoia unor renegocieri. Nu dorim să contestăm utilitatea în sine a unor astfel de renegocieri, pentru că, până la urmă, aceasta înseamnă o anumită flexibilitate care poate fi folositoare actului de guvernare. Marea problemă este dată de lipsa criteriilor în reglementarea acestor negocieri. Iar fără criterii, pericolul unei instabilităţi ridicate este întotdeauna ridicat. Şi, din păcate, acest lucru afectează grav coerenţa actului de guvernare, care are la bază o instabilitate cronică (ce nu este cauzată de fragilitatea majorităţii parlamentare, ci de lipsa unor instrumente de relaţionare reciprocă măsurabile şi acceptabile din start).
(5.2.5.) Deciziile se iau prin consens, dar spre deosebire de cazul Alianţei PNL-PD, se impun şi două excepţii. În protocolul Alianţei, toate deciziile se luau prin consens. În cazul coaliţiei, s-au introdus nemotivat două excepţii.
Din păcate, nu se clarifică modul de vot în aceste excepţii, fapt care poate permite evoluţii neclare, sau netransparente pentru opinia publică. Fiind vorba de o structură de 8 persoane (preşedintele fiecărui partid însoţit, potrivit art 2.1.1.1, de câte un reprezentant al partidului sau formaţiunii respective), absenţa unui vot consensual poate conduce la foarte multe formule de vot. Astfel, pot exista majorităţi simple de 5 voturi, sau majorităţi mai ample, de 6-7 voturi. De asemenea, nu există prevederi ferme legate de obligativitatea întrunirii unui anumit cvorum pentru legitimitate (articolul 2.1.1.2., se spune că preşedinţii “pot” delega un înlocuitor, în cazul absenţei lor, fără ca această prevedere să fie una obligatorie; de asemenea, articolele 5.2.1. şi 5.2.2. nu impun ca la şedinţe să vină de fiecare dată 8 reprezentanţi). Aceasta înseamnă că, la limită, se pot organiza întruniri la care să participe şi doar 4 sau 5 membri ai CNC, care să ia decizii printr-o majoritate simplă de 2-3-4 voturi, şi care să afecteze funcţionarea coaliţiei. Practica arată că posibilitatea realizării unor astfel de efecte ciudate nu este imposibilă (istoria guvernării CDR oferind foarte multe astfel de exemple).
Una din excepţiile de la numirea prin consens e desemnarea primului ministru (situaţie ce diferă faţă de protocolul Alianţei, unde se spunea că şi în cazul desemnării primului ministru e nevoie de consens). Cealaltă excepţie se referă la “acordurile cu organismele internaţionale, precum Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială”. Nu este sugerată nici o motivaţie pentru alegerea acestor două excepţii (fapt care poate conduce la multe speculaţii). Spre exemplu, cea mai puternică speculaţie este cea legată de pierderea de către PNL a dreptului de a desemna primul-ministru, în cazul în care se va pune problema înlocuirii actualului cabinet. Acest drept era aproape garantat de protocolul Alianţei, dar este acum eliminat cu totul. Mai mult, se pot desemna prim-miniştri şi fără acceptul PNL (ceea ce conduce la o schimbare radicală a raporturilor de forţe din cadrul coaliţiei de guvernare şi chiar din cadrul Alianţei PNL-PD, în măsura în care aceasta mai există).
Funcţionarea Guvernului (4.1.2.1.) Prin acest articol, se consfinţeşte încălcarea protocolului Alianţei (realitatea arată că există mai mulţi vicepremieri, nu doar unul, aşa cum se subliniase în Protocolul Alianţei). Faptul că realitatea a generat o dificultate inclusiv în raport cu protocolul Alianţei a fost ignorat, iar situaţia pare a fi clarificată printr-o nouă reglementare. De altfel, această nouă reglementare pare a urma modelul clasic al politicii româneşti de a impune reguli în funcţie de necesităţile personale şi nu invers (printr-un proces de personalizare a instituţiilor şi nu invers, cum ar fi fost normal, de normare instituţională a relaţiilor dintre persoanele aflate în funcţii publice).
În protocolul Alianţei, se spune, la Dispoziţii finale, că modificările la protocolul Alianţei se negociază de conduceri şi se aprobă de forurile statutare în drept ale celor două partide. Nu ştim dacă această aprobare există, în ceea ce priveşte modificarea numărului de vicepremieri. Conform informaţiilor publice, această modificare nu s-a produs. După cum nu au fost produse modificări de fond legate de protocolul Alianţei, în care să fie eliminate inconsistenţele faţă de protocolul Coaliţiei. Şi absenţa acestui interes faţă de actualizarea protocolului Alianţei arată lipsa de funcţionalitate practică a acestei instituţii.
Diferenţele de reglementări legate de situaţia primului ministru sunt şi mai evidente dacă analizăm câteva consecinţe ale noilor articole.
Astfel, la articolul 4.1.4.1., se arată că premierul participă la repartizarea portofoliilor care se negociază în CNC, respectându-se ponderea negociată anterior de CNC. Această participare nu este însoţită şi de un drept de veto sau de o altă putere de decizie pentru primul ministru. În prezent, dificultatea e eliminată de faptul că actualul prim-ministru este şi preşedintele PNL (care are drept de decizie în CNC). Dacă însă va fi schimbat primul ministru, prin orice procedură, rolul acestuia va fi unul decorativ. Practic, el va fi chemat la CNC pentru a lua la cunoştinţă de deciziile acestui for. Mai mult, premierul participă forma şi la şedinţele în care se repartizează posturile de secretar de stat şi de conducători de agenţii guvernamentale (4.1.5.1., 4.1.6.1.). E interesant că la şedinţele de desemnare a posturilor de prefecţi, primul ministru nu participă.
Această lipsă de suport decizional pentru instituţia primului ministru sugerează dorinţa ca persoana desemnată pentru această funcţie să nu aibă o putere reală în cadrul guvernării, fiind doar un instrument în mâna CNC. Din acest punct de vedere, se eludează prevederile constituţionale, care arată că primul ministru este cel care îşi formează echipa şi nu preia o echipă desemnată de altcineva. Chiar dacă realitatea politică arată că există negocieri pentru desemnarea unor oameni (de multe ori fiind vorba şi de persoane impuse), această absenţă de forţă politică pentru premier este un alt factor de instabilitate, prin scăderea autorităţii liderului guvernului (după modelul deja consacrat de majoritatea guvernărilor CDR).
(4.2.1.) Se construieşte o nouă structură, la nivelul guvernului (Comitetul Guvernamental al Coaliţiei), inutilă ca funcţie, câtă vreme rolul său este doar de decizie privind strategiile guvernamentale şi nu cele politice (acţiunea sa, aşa cum e definită, poate fi operată mult mai eficient direct în şedinţele de guvern); în caz de blocaj al CGC (pe o temă de strategie guvernamentală), se responsabilizează toată Coaliţia (în condiţiile în care răspunderea e doar a guvernului).
Apelul la CNC se poate face argumentat doar pentru probleme politice. Acest argument este însă doar teoretic, pentru că la nivel practic noul protocol a impus şi un rol important pentru CNC inclusiv pentru modificarea programului de guvernare (art 2.1.1.4.8.). E normal ca strategia de guvernare să facă obiectul unor negocieri politice (în special în cadrul unei coaliţii de partide cu doctrină diferită). Cu toate acestea, mutarea nivelului de negociere în afara guvernului poate conduce la blocaje şi întârzieri. În mod normal, pentru o mai bună eficientizare, aceste discuţii ar fi trebuit purtate la nivelul guvernului (chiar în cadrul şedinţelor de guvern).
(4.2.1.6.) Deciziile CGC sunt obligatorii pentru toţi demnitarii coaliţiei. Acesta este un articol foarte neclar, pentru că nu se defineşte foarte clar ce înseamnă demnitar. Conform accepţiunilor juridice consacrate, acest concept se referă, în mod normal, la persoanele care se află în funcţii publice, în special la cei care sunt aleşi în astfel de funcţii – în cazul în speţă, la parlamentar.
Consecinţele juridice ale textului sunt acelea că deciziile guvernului sunt obligatorii pentru parlamentarii coaliţiei (ceea ce, în mod normal, ar trebui să conducă la eliminarea prevederilor care prevăd un mod de stabilire a unui curs unitar de acţiune la nivel parlamentar). Pe de altă parte, dacă ţinem cont de lipsa de forţă politică a structurii guvernamentale (motivată mai sus), această obligativitate este una incoerentă.
Trebuie remarcat că acest tip de incoerenţă există şi în protocolul Alianţei (ceea ce denotă, în cel mai bun caz, o puternică ignoranţă în ceea ce priveşte termenii juridici folosiţi). Deşi există acest articol generalizant, protocolul face, spre final, o precizare, de natură a clarifica mai mult situaţia (art 5.4.4.), în care se arată că prevederile CGC sunt obligatorii pentru membrii guvernului, secretarii de stat, conducătorii agenţiilor guvernamentale, şi pentru toţi reprezentanţii Coaliţiei în administraţia publică centrală şi în structurile deconcentrate. Această prevedere o anulează pe cea referitoare la demnitarii Coaliţiei, şi subliniază astfel lipsa de preocupare pentru coerenţa textului final.
(4.2.2.3.)În ceea ce priveşte activitatea executivă, se instituie o regulă foarte ciudată de avizare a proiectelor guvernamentale, după un model al ceea ce am putea numi “avizarea tacită”.
Este vorba de următoarea prevedere: “Proiectele neavizate în termenele de la 4.2.2.1. (un termen de 7 zile pentru proiectele ce trebuie avizate de ministere) şi 4.2.2.2. (maximum 30 de zile pentru legea bugetului) vor fi considerate avizate automat. Această prevedere nu exista în protocolul Alianţei (unde se aminteau cele două termene, dar nu existaaceastă instituţie a avizării automate. Ea poate permite, pe de o parte, abuzuri ale unor miniştri sau, pe de altă parte, situaţii ciudate (de avizare a unor proiecte greşite sau periculoase). Situaţia nu poate fi comparabilă cu cea a instituţiei “aprobării tacite” din reglementarea funcţionării firmelor, pentru că este vorba de prezumţii diferite. În cazul de faţă, se poate ajunge în situaţia de a se găsi justificări pentru erori importante, doar pentru că un proiect nu a fost verificat (în cazul guvernului nu există prezumţia că toate proiectele sunt automat bune, mai ales atunci când se discută de lipsa unor specialişti).
(3.1.1.1.) Se elimină şi din Parlament criteriul ponderii parlamentare atunci când se defineşte reprezentarea în noua structură de coordonare (Consiliul Parlamentar al Coaliţiei. Chiar dacă sunt incluşi reprezentanţii în Birourile permanente, aceasta nu echivalează cu păstrarea criteriului ponderii parlamentare.
Dispoziţii finale Una din marile probleme juridice ale actului referitor la modalităţile de funcţionare a coaliţiei de guvernare este absenţa sancţiunilor. De asemenea, nu există proceduri de arbitraj între instituţii şi nivele diferite de decizie.
Acest lucru poate fi interpretat în mai multe moduri. În primul rând, poate fi vorba de o scăpare. Aceasta însă va duce la slaba putere de implementare a protocolului. Atunci când se sugerează că funcţionează modalităţile de sancţionre din interiorul unui partid politic, se ignoră faptul că, de fapt, prevederile actualului protocol nu au forţă juridică superioară celor din interiorul partidului. Altfel spus, pentru a avea forţă reală, deciziile coaliţiei trebuie să fie dublate de decizii similare în cadrul fiecărui partid politic. Altfel, nu există nici o raţiune pentru a accepta obligativitatea unei decizii a coaliţiei şi, mai grav, nu există suport de aplicare a unor sancţiuni.
În al doilea rând, s-ar putea să existe prevederi care impun sancţiuni, în cazul în care ar exista protocoale ascunse între cele patru partide. Acest lucru ar putea pune sub semnul întrebării credibilitatea acestui act în sine, care a fost semnat şi acceptat de cele patru partide în mod public.
Oricum, faptul că există o asemenea scăpare argumentează suplimentar slaba pregătire a protocolului din punct de vedere politic.
|
În concluzie, cele două materiale, care par realizate după acelaşi tipar, indică faptul că Alianţa DA nu mai există, nefiind recunoscută în protocolul Coaliţiei.
De asemenea, e clar că există deja diferenţe în relaţiile definite de cele două materiale, care vor pune probleme funcţionării coaliţiei şi stabilităţii guvernului.
Nu mai contează ponderea parlamentară, Primul Ministru nu mai e ales prin consens, Primul ministru nu are nici o atribuţie în desemnarea propriilor subordonaţi din Guvern, Guvernul nu are ultimul cuvânt în strategia de guvernare.
Şi, prin faptul că nu există sancţiuni şi nici proceduri de abitraj statuate în acordul coaliţiei, toate noutăţile care apar nici măcar nu au garanţia că vor fi implementate.
CONCLUZII & PREVIZIUNI
Documentul pare a fi făcut în grabă, în scopul evident al rezolvării unei probleme de funcţionare politică. După două luni de guvernare efectivă, s-a simţit nevoia asumării publice a unui astfel de acord, care să dea şi o anumită forţă juridică relaţiei dintre cele patru partide care formează actuala coaliţie.
Luna ianuarie a arătat câte dificultăţi pot exista în relaţia dintre cele patru partide, mai ales pentru că nu au prefigurat o astfel de colaborare.
Şi ne referim aici în special la PUR, a cărui poziţie ambiguă a generat complicaţii. Astfel, pe de o parte, la nivel central PUR pare a susţine total politica Alianţei PNL-PD, în timp ce la nivel local există înţelegeri punctuale care nu exclud nici o formă de colaborare cu nici un alt partid.
Deja, la aproape o lună de la semnarea acestui acord între partidele de la guvernare, există dificultăţi în implementarea sa la nivel local.
În condiţiile în care există din ce în ce mai puternice discuţiile legate de perspectiva alegerilor anticipate, e de aşteptat ca acest protocol să îşi arate în scurt timp limitele.
Conform analizei făcute mai sus, putem spune că acordul consfinţeşte practic dispariţia de facto a Alianţei PNl-PD, deoarece această structură politică, (înfiinţată în urmă cu câţiva ani drept o alianţă politică şi nu una electorală.
Multe din prevederile documentului sugerează pericolul de unei întoarceri la modelul CDR, care a guvernat cu o mult prea mare instabilitate şi cu mult prea puternică determinare a deciziilor pe criterii personale.
Pericolul instabilităţii la guvernare este dublat şi de pericolul imobilităţii.
Astfel, documentul stabileşte o funcţionare greoaie pentru guvern, care depinde mult prea mult de relaţiile personale bune ale premierului cu vicepremierii. Dacă aceasta nu există, riscul unor instabilităţi sau a unor imobilităţi este unul serios.
În condiţiile în care se prefigurează un calendar de preaderare la Uniunea Europeană extrem de stufos, e de aşteptat ca eventualele derapaje ale guvernării sau ale ritmului guvernării să afecteze direct chiar şansele respectării acestui calendar. Din această perspectivă, miza evitării instabilităţii sau a imobilităţii e mult mai mare decât în perioada guvernărilor CDR.
E interesant de remarcat că protocolul consfinţeşte un nou succes al PD în detrimentul PNL, pentru că se elimină toate elementele de prevalenţă ale liberalilor din documentul care stabilea colaborarea în Alianţă (liberalii nu mai au garantat postul de premier, iar faptul că au mai mulţi parlamentari nu mai contează; de asemenea, nu mai e esenţială majoritatea la desemnarea primului-ministru, ceea ce poate însemna eludarea PNL de la luarea unei astfel de decizii în viitor).
Pe baza acestei analize, prefigurăm următoarele scenarii de evoluţie:
Varianta 1. Acest protocol va deveni elementul principal de coordonare a relaţiilor în coaliţie, fapt ce va genera instabilitate.
Paradoxul este că, din cauza modului în care e realizat, protocolul impune personalizarea şi mai mare a relaţiilor din coaliţie. Asta înseamnă că, fie în interiorul noilor instituţii create, fie în exteriorul lor, singurul element care contează e factorul uman (anulând chiar existenţa unui protocol formal). În interorul instituţiilor nu vor avea importanţă celelalte reguli, câtă vreme instrumentul esenţial statuat este negocierea.
Scena politică românească a arătat deja că excesul de personalizare a condus aproape de fiecare dată la crize. În condiţiile în care la excesul de personalizare din relaţiile de guvernare se adaugă şi influenţa preşedintelui României (Traian Băsescu fiind foarte cunoscut pentru impactul său personal), credem că acest risc este şi mai mult amplificat.
Varianta ignorării şi de facto a instituţiilor nou create este amplificată de perspectiva impunerii discuţiilor despre alegerile anticipate (fapt ce accentuează starea de instabilitate).
Soarta protocolului pare a fi pecetluită, el părând a rămâne un instrument formal. Acest scenariu este plauzibil, la el contribuind şi absenţa oricăror sancţiuni din documentul semnat recent. E interesant de văzut în ce măsură şi cât de rapid va fi adoptat protocolul şi la nivel local (acolo unde sunt, de fapt, marile probleme de colaborare).
Varianta 2. În timp, noile structuri create la toate nivelurile (după modelul fostului COCOPO), vor începe să capete o autonomie proprie şi vor începe să emită pretenţii de putere în coaliţie. Potenţialul de criză va fi unul ridicat, mai ales dacă se va continua în a se decide lucrurile importante departe de aceste structuri. Excesul de formalism este, în continuare, una dintre marile defecte ale scenei politice româneşti.
E de aşteptat ca starea de instabilitate, pe care acest protocol pare a nu o elimina, să afecteze în continuare evoluţiile economice şi sociale din România.
Fiind vorba de o ţară în care reformele nu sunt încă la final, astfel de influenţe au un impact nefast asupra încrederii opiniei publice în spaţiul politic (tendinţa unui stat democratic este aceea de a acorda mai multă încredere unui sistem politic ce nu se amestecă arbitrar în alte zone de activitate; or, atunci când multe din elementele care influenţează activitatea coaliţiei sunt determinabile pe baza exclusivă a unor factori personali, dimensiunea arbitrară este prezentă).
Din acest punct de vedere, protocolul Coaliţiei are potenţialul de a genera, chiar şi indirect, efecte negative asupra electoratului.
[1] Se consideră că metoda comparativă a început cu Emile Durkheim, cel puţin în ceea ce priveşte structurarea sa ca activitate ştiinţifică (ea a existat însă, ca element practic, la majoritatea marilor autori, încă din antichitate).
[2] Toate referirile numerice la anumite articole se vor face cu trimitere la noul protocol, cel al coaliţiei de guvernare
