Ultimele zece zile au fost dominate de o efervescenţă a ştirilor, interpretărilor şi comentariilor despre politica fiscală a guvernului. În sine, aceste discuţii nu au la bază elemente majore de filosofie bugetară, ci mai ales elemente de ordin practic. O discuţie de factură principială este foarte complicată, ea variind între declaraţii de tip libertarian[1] şi cele de tip marxist[2].
Dincolo de aceste extreme, există însă foarte multe variante de mijloc, care pot susţine eficient şi un stat dezvoltat, dar şi state aflate în curs de dezvoltare (precum România). Dezbaterea publică din ultima perioadă a fost dominată mai puţin de nuanţe principiale (deşi ar exista voci politice care ar contesta acest lucru), cât mai degrabă de elemente de dispută politică. Pe de o parte, politicienii au schimbat mesaje despre existenţa sau nu a unei politici fiscale şi, pe de altă parte, mass-media a relatat dimensiunea conflictuală a acestor schimburi de replici. Părerile specialiştilor economici şi argumentele doctrinare au fost mai puţin luate în considerare. Din acest motiv, evoluţiile din prezent nu vor duce la o clarificare principială, ci mai degrabă la o rezolvare pe cale politică. Ceea ce înseamnă că deciziile care au fost şi care vor fi luate cu această ocazie sunt apte de a fi schimbate de fiecare dată când majoritatea politică îşi va schimba punctul de vedere. Din perspectiva stabilităţii economice, o astfel de situaţie este periculoasă.
După alegerile din 2004, se părea că filosofia fiscală a noii puteri era relativ clară şi se îndrepta spre argumente liberale ale adoptării cotei unice de impozitare şi de eliminare a unor progresivităţi nejustificate (fie în sensul impozitării suplimentare a celor cu venituri mari, fie în sensul invers, al impozitării prea mici a celor cu venituri/profituri/etc mari, caz în care se vorbeşte mai degrabă de regresivitate). Adoptarea cotei unice de 16% a fost urmată însă de o serie de noi impozite, multe dintre ele neanunţate în programul electoral şi nici în programul de guvernare, totul culminând cu propunerea de creştere a taxei pe valoarea adăugată.
În prezent, sintetizând atât comentariile existente în media, precum şi principalele luări de poziţie ale actorilor politici, remarcăm existenţa a două mari probleme (pe care le detaliem ceva mai jos).
1. Lipsa de predictibilitate a mediului economic
2. Riscul ca actuala creştere economică să se “gripeze” şi să involueze către o înrăutăţire generalizată a tuturor indicatorilor macroeconomici importanţi.
PRINCIPALELE POZITII POLITICE
Călin Popescu Tăriceanu a oscilat între apologia majorării fiscalităţii şi fermitatea în faţa schimbării. Argumentul său principal pentru mărirea TVA: România are nevoie de bani pentru a cofinanţa proiectele europene. Argumentul principal pentru menţinerea TVA: nu este nevoie de creşterea TVA. Renunţarea la mărirea TVA a dus la proiectul creşterii bazei de colectare a CAS către pensionari, agricultori şi elevi.
Adriean Videanu: “Această premisă a majorării fiscalităţii, din punctul meu de vedere şi al PD, în acest moment nu se justifică”. Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi în legătură cu extinderea CAS la pensionari şi agricultori.
Sebastian Vlădescu: “Nivelul taxelor pe baza cărora se va stabili bugetul va fi următorul: TVA va rămâne 19%, cota unică va fi de 16%, iar contribuţiile pentru asigurări sociale se vor diminua cu un procent care se va stabili săptămânile următoare”.
Traian Băsescu s-a declarat mulţumit că TVA rămâne la acelaşi nivel, fapt care va stimula, în opinia sa, performanţa economică. Declaraţia a fost făcută în contextul lansării unei strategii de stimulare a exporturilor, capitol problemă în acest an în România.
Liderii opoziţiei s-au opus extinderii bazei de impozitare (în ciuda existenţei unor argumente economice corecte), dar nu au impresionat la nivel mediatic printr-o ofensivă împotriva puterii. Cea mai dură opoziţie la adresa PNL a constituit-o, de fapt, PD.
EFECTELE PRINCIPALE
1. Lipsa de predictibilitate a mediului economic
Începem prin a prezenta declaraţia-şoc a noului ministru de finanţe, Sebastian Vlădescu: “Aţi văzut că toată lumea face politica fiscală în România. Să-i lăsăm să facă” (vineri, 2 septembrie). În mai multe luări de poziţie, ministrul a încercat să se delimiteze de toţi comentatorii care au căpătat peste noapte competenţă economică. În condiţiile în care mesajele sale ulterioare (cele de marţi) nu au oferit foarte multe lămuriri, precizările ministrului nu fac decât să confirme absenţa unei strategii fiscale.
Este clar însă că mediul de afaceri vrea predictibilitate. Cei care îşi fac planuri de afaceri pentru 2006, au mari dificultăţi în a stabili noi preţuri. Un exemplu bun îl constituie hotelierii, care nu pot finaliza ofertele pentru anul viitor (mai ales că, în acest domeniu, pentru a spera la contracte bune, tarifele ar fi trebuit să fie cunoscute de la sfârşitul lunii iunie). AOAR[3] a declarat, într-un comunicat, că “Politica dusă de Ministerul Finanţelor Publice nu dă nici o încredere mediului de afaceri că România va putea să se prezinte până în 2007 cu o economie competitivă, capabilă să fie un partener egal cu celelalte ţări la nivelul UE”.
Dincolo de efectele asupra mediului economic privat, există efecte grave şi la nivelul statului. Fără strategie fiscală, Ministerul Finanţelor nu poate construi bugetul pe 2006. Iar Alianţa anunţase, la începutul anului, că va schimba structura bugetară, renunţând la filosofia actualului buget (realizat de PSD), în favoarea unei construcţii proprii. Dar, fiindcă parametrii bugetului trebuie discutaţi şi cu FMI[4], putem anticipa că finalizarea sa va fi făcută cu multă întârziere faţă de tradiţia din ultimii ani.
Dilema principală legată de strategia fiscală este oscilaţia între cantitate (extinderea bazei de impozitare) şi calitate (colectarea mai bună) şi a gradaţiilor celor două. În prezent, tentaţia este adoptarea unor măsuri cantitative, pentru a obţine rezultate pe termen scurt. Soluţia reală ţine însă de echilibrarea sistemului pe termen mediu şi lung. În România, veniturile fiscale sunt mult mai mici decât cele ale altor ţări europene, ca grad de fiscalitate (nivel de impozitare). Astfel, diverse studii arată că aproximativ 50% din economia României nu este fiscalizată, şi nu este vorba doar de agricultură. Una dintre probleme este însă existenţa unei administraţii fiscale greoaie, incapabilă să asimileze nici actualul grad de impozitare şi care ar putea face cu greu faţă unei extinderi. Eficientizarea sistemului presupune inclusiv o mai bună colectare, fapt care ar putea aduce, conform specialiştilor, un plus între 0,6 şi 0,8% din PIB până în 2007. Aşadar, o fiscalizare superioară alături de o colectare mai bună par a fi principalele soluţii sănătoase pe termen mediu. Argumentul este însă discutabil, pentru guvern, fiindcă obiectivele urmărite sunt cele pe termen scurt, respectiv până în 2007. În acest caz, se poate remarca faptul că veniturile la buget, în acest an, sunt comparabile cu cele de anul trecut. Au crescut încasările la impozitul pe profit (datorită cotei unice), dar au scăzut şi încasările din impozitele directe (tot “datorită” cotei unice). Transferul de bani către populaţie a dus la un consum mai mare şi la încasări suplimentare în TVA. Toate acestea sugerează că efectul cotei unice a fost, per total, negativ. S-a menţinut acelaşi flux bugetar, dar pe piloni tot mai fragili. Şi astfel ajungem la a doua concluzie a acestei sinteze.
2. Riscul ca actuala creştere economică să se “gripeze” şi să involueze către o înrăutăţire generalizată a tuturor indicatorilor macroeconomici importanţi.
Aici argumentele sunt foarte multe şi derivă din analiza majorităţii indicatorilor economici. Creşterea economică este, pe primul semestru de doar 4,9% (în scădere cu un procent, ca medie, faţă de primele trei luni ale anului; scăderea e îngrijorătoare fiindcă e greu de crezut că va mai fi atinsă ţinta de 5,5% propusă pentru acest an). Aceasta este cea mai mică creştere economică din 2003. Nu se poate vorbi încă de o recesiune, dar se poate prefigura pentru trimestrul al treilea o slăbire şi mai accentuată a ritmului din cauza blocării finanţărilor publice şi din cauza producţiei agricole slabe. Scăderea ritmului de creştere determină o creştere puternică a deficitului de cont curent, care se îndreaptă deja spre 9% din PIB. În context, scăderea din agricultură (previzionată în momentul inundaţiilor) şi creşterea consumului pun presiuni suplimentare asupra bugetului.
Ratarea cotei unice începe să se contureze ca o realitate, în ciuda argumentului simplist conform căruia au crescut încasările la buget. O comparaţie obiectivă arată că au crescut încasările, dar pe paliere diferite. Economia începe deja să dea semne de oboseală, fapt evidenţiat prin scăderea constantă a numărului de angajaţi din industrie. Un alt efect al introducerii cotei unice a fost stimularea apariţiei de microîntreprinderi (fenomen întâlnit pe scară largă la nivelul salariilor mari). Astfel, în prezent există aproximativ 30.000 de salarii mari în economia albă, alături de aproximativ 170.000 de microîntreprinderi (instrumentul creat pentru plata acestor salarii mari şi pentru a ocoli plata contribuţiilor la stat). Există soluţii la această situaţie, propuse deja de mediul de afaceri şi ele nu se referă la constrângeri suplimentare pentru microîntreprinderi (aşa cum propune puterea), ci la impunerea unui plafon al bazei de calcul pentru toate contribuţiile sociale.
***
În sine, aceste două concluzii implică conturarea unei îngrijorări tot mai accentuate asupra evoluţiilor economice în România, precum şi cu privire la impactul la nivel de imagine al acestei stări asupra actualei guvernări. În condiţiile apropierii unor luni foarte dificile din punct de vedere social, e previzibil ca presiunea la adresa puterii să crească şi să impună mize politice noi.
[1] Argument favorabil cotei unice: “In momentul in care abandonati principiul cardinal de a preleva de la toti aceeasi proportie din venitul sau din proprietatea lor, va aflati pe mare, lipsiti de carma si de busola, iar nedreptatile si nebuniile pe care le puteti comite nu au margini” (J.R. McCulloch, cunoscut jurnalist scotian din secolul XIX)
[2] Argument favorabil impozitarii progresive: E nevoie de “un impozit pe venit progresiv si diferentiat”, ca mijloc prin care “proletariatul isi va folosi suprematia politica pentru a smulge, treptat, intreg capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate mijloacele de productie in mainile statului” (Karl Marx)
[3] Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania
[4] Discutie obligatorie, fiindca UE cere existenta unui acord functional intre Romania si FMI, ca garantie a stabilitatii macroeconomice.
