În teoria politică, ideea referendumurilor este înţeleasă ca o formă de înlocuire a democraţiei reprezentative. Altfel spus, o eludare a Parlamentului, care este elementul de bază al democraţiei reprezentative. Această macrodemocraţie poate fi realizabilă dacă fiecărui cetăţean i s-ar pune la dispoziţie un terminal prin care poate vota pentru fiecare decizie în parte şi dacă se stabileşte, legitim, cine va fi cel care va stabili agenda şi va formula problemele controversate.
Elementul care poate fi reproşat cel mai puternic acesti tip de democraţie este domnia literală a majorităţii şi excluderea totală a drepturilor minorităţii [1]. Minoritatea pierde tot în timp ce majoritatea câştigă tot. Negocierile şi concesiile sunt excluse. Altfel spus, se câştigă timpul pierdut prin “parlamentări”. Democraţia prin referendumuri este o formulă de maximizare a conflictului, fiind o expresie strict mecanică (şi cea mai lipsită de sens dintre toate) a domniei majorităţii. Elementul mecanic poate face, foarte probabil, ca suma voinţelor indivizilor să nu conducă la satisfacerea, pe fond, a acestor voinţe. Ceea ce fiecare individ îşi doreşte poate deveni, prin însumare, un rezultat pe care nu îl doreşte nimeni. Şi, în acest caz, nu se mai poate vorbi de paşi înapoi, pentru că negocierea este neprincipială (fiind rezultatul unei sume de voinţe ferme, el nu poate fi schimbat decât prin schimbarea acestor voinţe ferme).
Nevoia de un sistem de reprezentare (de Parlament, în cazul de faţă) derivă din diferenţa dintre cunoaştere şi opinie. Referendumul se face pe bază de opinie, doxa, (pe care o are oricine), iar decizia politică se face (sau ar trebui să se facă) pe bază de cunoaştere, episteme. Informaţia nu este cunoaştere, chiar dacă cunoaşterea presupune informaţie. Prin urmare, trecerea de la democraţia directă (pe bază de opinie) la democraţia reprezentativă (pe bază de cunoaştere) a fost un salt calitativ.
Giovanni Sartori, un teoretician cunoscut al democraţiei, încearcă să demonstreze limitele democraţiei prin referendum, arătând că participarea la luarea deciziei nu conduce şi la cunoaştere, iar acesta este principalul risc pe care acest mecanism îl transpune către populaţie (aceasta fiind făcută direct responsabilă de decizii pentru care nu e competentă). Mecanismul celor care vor democraţia prin referendum presupune următorul traseu: intensitatea participării – interes – atenţie – informare – cunoaştere. Acest traseu, spune teoreticianul italian, nu este parcurs prea frecvent. Dimpotrivă, el tinde a fi bruiat de un alt traseu, care asociază atitudinile extremiste cu intensitatea participării (astfel, promovând intensitatea participării, se legitimează şi mai mult poziţiile extremiste, cele care incită şi mai mult populaţia să participe). Prin urmare, intensitatea cu care susnt susţinute problemele controversate tinde să corespundă cu extremismul.
De altfel, parlamentarismul (derivat din democraţia reprezentativă, electorală) este mecanismul cel mai eficient, de-a lungul istoriei, de limitare a extremismului, prin îndoială. Se prezintă argumente, pro şi contra, se discută variante de compromis, se evidenţiază complexitatea şi multitudinea de aspecte ale problemelor controversate şi, în acest fel, se elimină certitudinea specifică extremiştilor.
Spuneam că populaţiei ajunge să i se ceară, prin referendumuri repetate, să ia decizii pe baza unei competenţe pe care nu e obligatoriu să o aibă. În democraţia reprezentativă însă, opiniei publice i se cere ceea ce aceasta este în măsură să ofere.
CAZUL ROMANESC
Detaliile specifice situaţiei româneşti ar trebui să conducă mai degrabă la o discutie despre cum poate fi eficientizat mecanismul parlamentar în actualul său cadru şi prin eludarea sa.
Propunerea preşedintelui Băsescu, dincolo de a fi un gest de imagine excepţional, ridică majoritatea problemelor de mai sus, fiindcă pleacă de la premisa superiorităţii democraţiei directe. Or, în ce priveşte funcţionarea instituţiilor, populaţia nu este competentă (mai ales că România are în continuare o cultură politică paternalistă, orientată către un tip de despotism nedemocratic).
Responsabilitatea discutării despre sistemele democratice presupune supunerea acestei teme unei dezbateri politice şi sociale serioase înainte de a forţa luarea unei decizii. Altfel, se ajunge la acel mecanism al extremismului, de care aminteam mai sus, care echivalează legitimitatea cu intensitatea participării.
Lipsa de încredere în Parlament este una care a existat în forme mai mici sau mai mari încă de la începutul acestei instituţii după revoluţie. Diferenţele au fost relativ graduale şi nesemnificative, chiar dacă graficul de mai sus poate sugera perioade de maxim şi de minim. Maximul e înregistrat, de obicei, după alegeri, dar se poate vedea că vârful a scăzut, treptat, după trei cicluri electorale (39, 36 şi, respectiv, 22%).
Elementul de fond care trebuie discutat este însă motivul pentru care, în România, parlamentul are un nivel general, mediu, foarte scăzut de încredere, comparativ cu cel al statelor occidentale sau al celorlalte state foste candidate la integrarea europeană.
O astfel de discuţie ar releva necesitatea întăririi parlamentarismului (ca garanţie a construirii unei culturi politice democratice, de tip participativ) şi nu necesitatea eludării sale, mai ales într-o democraţie în construcţie care nu are ca referenţial decât experienţele totalitare şi autoritariste din secolul XX.
[1] Despre domnia majoritatii si riscurile evidente ale acesteia vom reveni cu o analiza speciala in zilele urmatoare, mai ales ca ea sta la baza unui comportament politic tot mai uzitat in prezent in Romania.
