Liderii Coaliţiei guvernamentale nu au ajuns, nici la ultima întâlnire, la un acord în privinţa proiectului privind Statutul minorităţilor naţionale. Din acest motiv, perspectivele legate de acest subiect sunt încă incerte. Mai mult, s-a amânat pentru sesiunea următoare trimiterea legii în plen. Sesiunea va începe în februarie, într-un context dominat evident de o nouă agendă, mult mai orientată pe tema integrării europene. În acelaşi context, eventualitatea unui raport de ţară favorabil poate readuce în atenţie oportunitatea alegerilor anticipate. Toate aceste elemente sugerează apropierea unei confruntări politice de amploare, în care miza nu va fi doar votarea sau nu a acestei legi (cu sau fără componenta autonomiei culturale), dar şi continuarea guvernării în actuala formulă.
Cel care pare că dictează în acest moment ritmul dezbaterii este Partidul Democrat. Acesta a acţionat minimalist, dar decisiv pentru amânarea adoptării acestei legi, după o perioadă în care adversarii cei mai evidenţi păreau PC (în coaliţie) şi restul opoziţiei.
PD e cel care a blocat ajungerea la un acord, iar acţiunea trebuie scoasă din contextul presiunii probabile venite din partea propriului electorat şi interpretată mai larg, în jocul de putere referitor la controlul real al guvernării.
În legătură cu acest subiect, PD joacă ce ştie cel mai bine: opoziţia agresivă şi vizibilă (chiar dintr-o poziţie de la putere) şi plierea pe un punct de vedere majoritar. Şansele de câştig politic şi imagologic sunt ridicate în oricare dintre variante. PD gestionează, aşadar, o criză, pentru a-şi optimiza poziţia pe spectrul politic şi pentru a crea noi mize în perspectiva unor eventuale alegeri anticipate.
Definirea paşilor Partidului Democrat
Partidul condus de Emil Boc (şi ghidat de la distanţă de Traian Băsescu) a aşteptat timp de mai multe luni ca subiectul să devină unul vizibil şi ca miza adoptării acestei legi să fie cât mai cunoscută. În momentul în care legea părea că se îndreaptă spre un acord negociat, a intervenit rapid şi în forţa, prin paşi făcuţi pe mai multe direcţii, care îi oferă o foarte mare libertate de mişcare. Fiecare dintre paşi este însă controversat:
1. PD afirmă că susţine un punct de vedere corect politic: armonizarea legislaţiei cu recomandările Comisiei de la Veneţia. Acest punct de vedere e solid şi are la bază acceptarea ca principiu a legislaţiei de tip european. Acesta este şi argumentul PSD, care a contestat continuu legea statutului. El oferă o notă de obiectivitate intervenţiei PD, care pare că nu vrea să adopte o lege care încalcă principiile europene doar pentru că nu vrea să supere un coleg de coaliţie. Argumentul are însă si o fisură: ideea legii statutului şi a autonomiei culturale (cea care este de fapt contestată vehement de Comisia de la Veneţia) a fost promovată în chiar programul de guvernare. La capitolul 25 (Politici în domeniul relaţiilor interetnice), există următorul punct: “Pe plan legislativ se vor iniţia următoarele: – legea privind statutul minorităţilor naţionale din România, precum şi cadrului juridic corespunzător privind organizarea şi funcţionarea sistemului instituţional al minorităţilor naţionale, conform art. 73 alin. 3 punctul r) din Constituţia României, asigurându-se atribuţiile necesare reprezentanţilor minorităţilor naţionale în înfiinţarea şi conducerea instituţiilor culturale şi educaţionale în limba maternă, în vederea creării cadrului legal şi instituţional al autonomiei culturale” Acesta arată foarte clar că PD ştia de la bun început (sau cel puţin ar fi trebuit să ştie) că UDMR intră în coaliţie cu această pretenţie. PD face, aşadar, un gest incorect politic, prin nerespectarea unui angajament asumat explicit şi, din acest punct de vedere, poziţia sa nu mai este una consecventă. Ea este însă legitimă în faţa electoratului, pentru ca protejarea intereselor românilor este un argument întotdeauna mai tare decât consecvenţa faţă de propriile decizii.
2. PD încearcă, paradoxal, să ofere o imagine de principialitate faţă de propriii alegători. La fel ca PSD, PRM, PC sau PIN, miza este susţinerea electoratului ardelean (despre care se susţine constant că ar respinge această lege). Dincolo de faptul că implicaţiile legii sunt puţin cunoscute de electorat, nu s-a făcut însă public până acum nici un studiu referitor la această asumată atitudine critică. Sigur, dacă legea este prezentată ca o formă de facilitate a autonomiei maghiarilor (inclusiv pe criterii politice), e evident că electoratul o va respinge. Dar dacă se va discuta mai concret despre efectele legii şi despre punctele sale tari sau slabe, se va vedea că poziţiile sunt mai nuanţate. Principialitatea PD faţă de propriii alegători ţine, aşadar, de o imagine pe care PD încearcă să o impună şi mai puţin de o realitate certă. De asemenea, consecvenţa cu aceşti alegători ar fi trebuit să se manifeste în momentul în care s-a început guvernarea, când astfel de priorităţi trebuiau eliminate (asupra acestui aspect fiind probabil că va specula PSD, pentru a elimina impresia că, pur şi simplu, susţine jocul politic al PD).
3. PD oferă imaginea unei poziţii individualizate, distincte, de partid care protejează interesul naţional. Prin atitudinea sa fermă, PD arată că e singurul partid de la putere care este capabil să se opună implementării acestei legi (concurând un PC care nu a părut foarte convins de demersurile sale). PD se delimitează aşadar de colegii de coaliţie şi îşi exersează postura de opozant, definindu-se ca factor decisiv în transformarea unei minorităţi parlamentare (PSD + PRM, partide care se opuneau de asemenea acestei legi) într-o majoritate solidă. Fără voturile PD, e imposibilă adoptarea legii şi, în consecinţă, PD se impune ca structură decisivă. Riscul care derivă este acela al fragilizării şi mai puternice a relaţiilor în coaliţie şi în Alianţă.
Consecinţe, în relaţia cu PD
PNL e obligat să medieze o dispută în care nu a avut prilejul să se exprime. PNL vine după o perioadă în care a trebuit să dovedească ataşament faţă de Alianţă şi faţă de PD şi orice eventuală poziţie diferită ar putea genera noi conflicte. Prin urmare, dificultatea lui Tăriceanu este evidentă, mai ales că el trebuie să fie consecvent cu propriul program de guvernare, care impune această autonomie culturală. Şansa PNL este să adopte o poziţie proactivă, în care să aducă soluţii prin care să fie mulţumite ambele părţi, mizând atât pe nevoia UDMR de a rămâne la guvernare, cât şi pe dorinţa PD de a fi cel care dictează regulile jocului. Acest lucru este însă dificil de realizat, pentru că alternativele pe care le are PNL sunt momentan contrare: fie îşi asumă rolul ingrat de a mulţumi UDMR pe o temă deja tot mai impopulară, fie se alătură PD, prin poziţia sa fiind “picătura” care ar umple paharul nemulţumirilor maghiare.
UDMR, deşi a jucat cel mai corect (din perspectiva cooperării în Alianţă), are cel mai mult de pierdut. Din cauza unor greşeli (pe care le vom prezenta în materialul de mâine), UDMR riscă să devină atât o soluţie imorală, cât şi una extremistă (deci periculoasă). Pe această cale, UDMR va trebui să perceapă relaţia cu PD din perspectiva dorinţei sale de a rămâne în general la guvernare şi nu din perspectiva forţării acestui partid de a fi consecvent cu sine însuşi.
Prin toţi paşii, PD a încercat să câştige o poziţie cât mai bună (fie pentru negocieri, fie chiar pentru forţarea alegerilor anticipate). Chiar dacă ar ajunge să accepte proiectul UDMR, nu o va face fără impunerea unor noi priorităţi, utile atât pentru PD, cât şi pentru un Traian Băsescu ce părea tot mai izolat. Dacă, dimpotrivă, reuşeşte să oprească proiectul UDMR, are şansa de a se defini public drept adevărat coordonator al guvernării, având posibilitatea de a dicta următorii paşi.
PD are avantajul de a-l avea alături de Traian Băsescu, un personaj care poate interveni oricând în disputa actuală şi care poate solicita UDMR să respecte interesul naţional şi voinţa majorităţii (legitimând astfel şi mai mult discursul democrat). Indiferent dacă se va ajunge sau nu la alegeri anticipate, PD pare în postura de a câştiga.
Riscuri pentru scena politică
Din acest scandal vor apărea două probleme majore pentru scena politică românească, ambele latente în acest moment.
În primul rând, se vor exacerba într-o manieră puţin anticipată discursul extremist şi atitudinile radicale în legătură cu problemele etnice. În perspectiva apropierii de spaţiul european mai tolerant, o astfel de evoluţie poate genera complicaţii. Pe acest fond, am putea asista la o ascensiune rapidă a mesajelor de tip PRM sau a vocilor secesioniştilor maghiari. Complicarea agendei publice cu acest tip de discurs este în defavoarea majorităţii partidelor moderate, care vor pierde şi legitimitate şi electorat.
În al doilea rând, devine tot mai clară lipsa abilităţii partidelor de pe scena politică românească de a dezvolta o cultură politică consensualistă, evdenţiată în mecanisme de comunicare şi de acceptare a compromisului ca mecanism de rezolvare a diferendelor politice. Orice coaliţie de guvernare funcţionează pe baza unei tradiţii a negocierii şi a compromisului. Or, în lipsa acestor abilităţi, şansa de a performa în actul de guvernare devine minimă. Riscurile sunt majore pentru toate partidele, nu doar pentru cele aflate acum la putere, fiindcă actuala configuraţie politică (precum şi cea din anul următor, conform, evoluţiilor din sondaje) sugerează că nu există şi nici nu va exista un singur partid suficient de puternic pentru a guverna singur, indiferent de agenda altor susţinători politici. Din această perspectivă, pericolele pentru stabilitatea instituţiilor democratice sunt considerabile şi foarte greu de ignorat.
