Adoptarea Legii privind statutul minorităţilor naţionale pare a fi cel mai important obiectiv al UDMR din 1996 – când a făcut schimbul cu PRM şi a ajuns la guvernare – şi până în prezent. Ea reprezintă cheia de boltă a politicii postdecembriste a Uniunii, modalitatea prin care aceasta şi-ar confirma statutul politic şi electoral. Tocmai de aceea, sunt cu totul surprinzătoare greşelile de strategie comise de liderii UDMR şi, în special, de preşedintele Marko Bela, în promovarea şi negocierea proiectului.
Uniunea a abordat legea minorităţilor ca pe oricare alt act normativ, deşi riscurile politice erau uşor de anticipat. Formaţiunea maghiară a încercat să impună proiectul în varianta iniţiatorilor, fără a semna anterior un acord politic solid, şi nu l-a discutat împreună cu radicalii maghiari. Astfel, legea a ajuns să fie atacată în fundamentele ei (autonomia culturală) nu doar de formaţiunile româneşti, ci şi de reprezentanţi ai minorităţii maghiare.
GRESELI
1. Prima greşeală şi, probabil, cea mai importantă, făcută de UDMR a fost încrederea acordată a priori Alianţei D.A.. Între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale din 2004, UDMR a încheiat un protocol de colaborare cu PSD, partidul care câştigase alegerile parlamentare. După victoria lui Traian Băsescu şi după decepţia creată de decizia lui Ion Iliescu de a-l graţia pe Miron Cozma, UDMR a rupt protocolul şi a intrat în actuala Coaliţie de guvernământ. Prioritatea UDMR, însă, nu o reprezenta guvernarea propriu-zisă, ci Legea minorităţilor. În contextul postelectoral, Uniunea a avut oportunitatea de a negocia în interes propriu un text cât mai bun al legii, oportunitate de care nu s-a folosit.
2. Chiar şi după intrarea la guvernare, UDMR a acordat în continuare încredere totală Alianţei D.A., refuzând să negocieze Legea minorităţilor, în aspectele ei fundamentale, cu PSD, cel mai important partid din opoziţie. Acest lucru ar fi fost posibil, având în vedere că UDMR a votat iniţial pentru numirea unor lideri PSD în funcţiile de preşedinţi ai Camerelor Parlamentului. Spre a nu fi acuzată că reprezintă „soluţia imorală”, UDMR nu a comunicat nici după aceea cu PSD, ci a aşteptat ca aşa-zisa fidelitate faţă de Alianţă să fie răsplătită prin adoptarea Legii minorităţilor.
3. O a treia greşeală a UDMR a fost ignorarea PC, partid membru al Coaliţiei, care dispune de un număr absolut necesar de voturi pentru crearea majorităţii. Opoziţia PC faţă de Legea minorităţilor a vizibilizat negativ iniţiativa UDMR şi le-a stimulat pe celelalte formaţiuni să respingă legea. Înainte de aceasta, însă: a condus la respingerea legii, în Senat. La început, PC nu a dezavuat proiectul, ci doar a condiţionat votul în Parlament de adoptarea unor măsuri compensatorii pentru românii din Harghita şi Covasna. Ignorarea PC şi eşecul de la Senat au făcut ca opiniile negative privind legea minorităţilor să se manifeste cu mai mult curaj şi în cele din urmă să devină majoritare. În acest moment, cu excepţia notabilă a PNL, toate partidele sunt împotriva adoptării Legii minorităţilor.
EFECTUL 1. PERICLITAREA PARTICIPARII LA GUVERNARE
Greşelile de strategie ale UDMR riscă să transforme în mod neprevăzut imaginea publică a acestei formaţiuni şi să afecteze şansele de a participa la viitoare guvernări. Toate aceste greşeli, enunţate mai sus, au făcut ca UDMR să legitimeze, la nivelul opiniei publice, antinomia dintre prezenţa la guvernare şi adoptarea legii statutului. UDMR a demonstrat, în mod periculos, că prezenţa sa la guvernare e condiţionată de această lege. Or, în aceste condiţii, orice partid care vrea să ia în calcul colaborarea cu UDMR trebuie să îşi asume proiectul legii statutului (cu toate consecinţele de rigoare).
EFECTUL 2: TRANSFORMAREA UDMR IN FORMATIUNE EXTREMISTA
Evoluţia dezbaterilor pe marginea proiectului a arătat că oponenţii cei mai vocali nu au fost antiudemeriştii tradiţionali: PRM şi Corneliu Vadim Tudor si aripa ultraconservatoare a PSD (ex: Adrian Păunescu). Opoziţia faţă de lege a fost reprezentată de lideri moderaţi şi de formaţiuni moderate: Emil Boc şi PD, Cosmin Guşă şi PIN, Mircea Geoană, Adrian Năstase, Cristian Diaconescu şi PSD. UDMR a apreciat, cu diverse ocazii, buna colaborare cu aceşti lideri şi aceste partide. Opiniile exprimate împotriva Legii minorităţilor sunt susţinute nu prin convingeri antimaghiare, ci cu argumente raţionale şi prin analiza comparativă a legii cu legislaţia europeană. Impactul acestor argumente la nivelul opiniei publice, chiar al grupurilor cultivate, informate şi fără convingeri naţionaliste ferme este deosebit.
Se poate, deci, afirma că, pentru prima dată după 1996, UDMR riscă să-şi afecteze serios statutul, care părea o cucerire definitivă, de formaţiune moderată. Faţă de oponenţii săi, UDMR se remarcă prin incapacitatea de a dialoga pe această temă. Uniunea nu a oferit argumente solide în favoarea legii, ci a acuzat opoziţia de naţionalism şi partidele de la putere de ineficienţă cederistă. Uniunea s-a opus depunerii de amendamente ale parlamentarilor, ceea ce reprezintă o încălcare a unor proceduri democratice. De asemenea, UDMR nu acceptat amendamentele Comisiei de la Veneţia. Toate acestea evidenţiază în mod neaşteptat trăsăturile radicale ale formaţiunii conduse de Marko Bela. Această problemă de imagine ar putea afecta relaţiile UDMR cu celelalte partide. Până acum, PRM era singura formaţiune exclusă de la orice colaborare pentru realizarea unei majorităţi parlamentare. De acum, şi UDMR ar putea fi percepută ca formaţiune extremistă (atrenând chiar, printr-un cerc vicios, afirmarea şi mai puternică a adevăratelor voci extremiste din Uniune).
POSIBILE EVOLUTII
Pentru viitorul imediat, sunt posibile trei variante majore. Ele depind în mod clar de disponibilitatea UDMR şi, respectiv, a PD de a accepta un verdict pozitiv sau negativ în legătură cu legea statutului minorităţilor.
Varianta 1: UDMR ţine la varianta actuală, iar restul coaliţiei este unitară împotriva sa. În consecinţă, legea este respinsă în actuala sa formă, iar UDMR alege să fie consecvent cu sine şi părăseşte guvernarea. În acest caz, ajungem la o guvernare minoritară. În primă instanţă, PRM şi PSD, principalele partide de opoziţie, nu vor vota împotriva acestui guvern, fiindcă aceasta ar însemna o solidarizare nejustificată cu UDMR. E probabil ca guvernul să nu reziste mult timp, dar demiterea sa nu se va face pentru motive legate de legea statutului.
Principalul efect al acestui scenariu este o pierdere majoră politică şi de imagine pentru UDMR. Acest partid va fi puternic asociat cu proiectul pentru care a părăsit guvernarea. Mai mult, se periclitează eventuala participare ulterioară la guvernare, fiindcă această participare va fi, la nivel de imagine, asociată cu îndeplinirea actualei revendicări (legea statutului). Or, nici un partid major nu vrea, în această situaţie, să îşi asume riscul asocierii cu un proiect pe care l-a respins constant. Pe această cale, se vor accentua şi atitudinile radicale din UDMR, care nu mai pot fi compensate de beneficiile prezenţei la guvernare. În final, UDMR riscă să ajungă dintr-un partid moderat, în polul extremismului din România.
Varianta 2: Liberalii susţin varianta UDMR şi se opune PD. Dacă este consecvent şi dacă doreşte să fie perceput ca partid puternic, PD iese de la guvernare şi se ajunge la alegeri anticipate. Anticipatele vor fi facilitate de disponibilitatea PRM şi a PSD de a vota împotriva UDMR în legătură cu această lege, dar şi în legătură cu alte proiecte ulterioare. Se ajunge la ruperea Alianţei şi chiar a PNL (existând probabil aripi liberale dispuse să se alăture PD pentru susţinerea unui punct de vedere majoritarist). Întărirea PD, alături de previzibila transformare a acestui subiect în temă de campanie va duce la o situaţie nespecifică, aptă de a favoriza partidul lui Boc să câştige mult mai mult decât într-o situaţie normală. Efectul ar fi ca, după alegeri anticipate generate de o criză reală, PD să revină la guvernare mult întărit, iar PNL să ia calea opoziţiei.
Varianta 3: Legea nu ajunge să fie discutată în plen, fiindcă se decide în coaliţie ca ea să nu mai fie promovată. Această variantă depinde însă de disponibilitatea de dialog şi de negociere a partidelor din coaliţie. Astfel, şi UDMR şi PD pot folosi ameninţarea ieşirii de la guvernare pentru a obţine un avantaj. Pentru PD, avantajul este impunerea percepţiei publice că este cel mai important actor al guvernării (prin forţarea abandonării unei teme complicate). Pentru UDMR, în actualul context, cel mai mare avantaj al acestei ameninţări este ca, în schimbul cedării referitoare la legea statutului, să obţină alte beneficii. În condiţiile în care vizibilizarea crescândă a temei face tot mai puţin posibilă adoptarea legii, e preferabil pentru UDMR să îşi canalizeze demersurile politice către alte priorităţi. Iar cea mai mare este rămânerea profitabilă la guvernare.
