Alianţa Dreptate şi Adevăr trece printr-o evidentă criză. În prezent, şansele sale de a reuşi să reziste în continuare sunt minime. Pretenţia PD de a realiza, cu sau fără PNL, un partid important pe zona de centru dreapta este elementul care consfinţeşte transformarea actualei colaborări într-o concurenţă directă. PNL şi PD sunt pe cale de a începe o cursă de atragere a electoratului general al Alianţei. Este un joc cu sumă nulă, în care victoria unui partid se transformă în înfrângerea altuia. Nu e o situaţie suprinzătoare (ea a fost deja prognozată de analizele noastre încă din momentul în care s-a format protocolul de funcţionare al coaliţiei de guvernare, care consfinţea dispariţia formală a Alianţei, structură ce nu era luată în considerare în mecanismul decizional al executivului).
E important de văzut cum s-a ajuns aici. Dar şi mai important este de aflat ce se va întâmpla de acum înainte şi care vor fi regulile care vor domina, în continuare, relaţiile dintre forţele politice. Actuala criză a Alianţei nu este singulară: şi celelalte partide trec prin crize similare, derivate din dificultăţile reprezentării de la care se revendică fiecare în parte. Partidele de dreapta vor să fie voci ale electoratului de dreapta, iar PSD vrea să fie voce a electoratului de stânga. Ele însă scad constant în sondaje, ajungând să exprime, în fapt, ceva mai puţin decât o treime din populaţia cu drept de vot.
Pentru a înţelege mai clar unde ne aflăm, trebuie să privim imaginea de ansamblu. Aceasta ne arată că în România funcţionează, la fel ca în întreaga sa istorie modernă, un regim dualist[1]. Puterea efectivă (derivată din guvernare) este însoţită de puterea simbolică (pe care o are preşedintele). Preşedintele este, aşa cum afirmă destul de des, personajul cu cea mai mare legitimitate populară din România. El este şi singurul actor politic pentru care contează legitimitatea populară, câtă vreme deţine unilateral puterea de a desemna ocupantul postului de premier (şi, respectiv, deţinătorul puterii efective). A demonstrat acest fapt după ultimele alegeri, când a desemnat ca premier un reprezentant al formaţiunii care pierduse alegerile, deşi raţiunea sistemului de până atunci sugera o altă variantă. Dualismul de care vorbim rezidă în existenţa unei partitocraţii cu accente oligarhice, care a contrabalansat până acum poziţia de putere obţinută de preşedinte prin votul direct. Şi parlamentarii sunt aleşi tot prin vot direct, dar activitatea lor este ulterior direcţionată aproape exclusiv de voinţa partidelor care i-au pus pe liste. Partidele nu funcţionează în România ca structuri politice care intermediază accesul unor oameni capabili în funcţii de conducere, ci ca structuri de decizie în legătură cu comportamentul acestor oameni în funcţiile respective. Altfel spus, partidele sunt cele care ajung la putere şi nu oamenii pe care îi susţin. Efectul principal al implicării partidelor în activitatea de guvernare este tocmai dispariţia legitimităţii votului direct pentru aleşii lor. Parlamentarii reprezintă, în plan politic, voinţa partidelor şi nu pe cea a electoratului lor[2]. Într-un fel, deşi Constituţia interzice asta, parlamentarii noştri au un fel de mandat imperativ primit de la partide şi nu unul reprezentativ, primit de la populaţie.
Partidele sunt astfel stimulate să perpetueze actualul sistem, care le permite să acceadă la guvernare în mod alternativ. Sistemul funcţionează câtă vreme toată lumea respectă regulile şi nu dezvăluie, voit sau nu, lipsa de reprezentativitate a clasei politice. Când acest lucru se întâmplă, pericolul se abate asupra întregului establishment, nu doar asupra unei formaţiuni sau alta. Elementul care a contribuit la deschiderea acestei cutii a Pandorei a fost atenţia deosebită acordată de Traian Băsescu grupurilor de interese. Prin concentrarea atenţiei către această zonă, se dezvăluie opiniei publice foarte mult din lipsa de reprezentativitate a clasei politice autohtone. Se remarcă legăturile mult mai puternice dintre politicieni şi diverse cercuri economice, decât dintre politicieni şi electoratul lor. Aceste legături sunt vizibile nu doar în ceea ce priveşte PSD sau PNL (principalele partide atacate recent), dar şi în cazul PD şi a lui Traian Băsescu (şi aceştia fiind legaţi destul de clar de diverse interese economice). Diferenţa de care profită Traian Băsescu este că, dincolo de discuţia despre grupurile de interese (în care sunt cu toţii implicaţi), există şi o discuţie despre legitimitate (în care preşedintele poate câştiga oricând disputa). Iar victoria din această dispută de legitimitate este mutată în zona discuţiei despre grupurile de interese (astfel apărând ideea grupurilor de interese “legitime”).
În final, se ajunge să se emită pretenţia de a fi asumată unilateral atât puterea simbolică (prin Traian Băsescu), cât şi cea executivă (prin partidul construit în jurul lui Traian Băsescu). Politic, la această ipostază se va putea ajunge chiar de la următoarele alegeri, dacă se va consolida în timp actualul clivaj dintre Băsescu, PD (şi celelalte forţe dispuse să se alăture acestora) şi restul clasei politice (în frunte cu PNL şi PSD – partidele cele mai exponenţiale ale partitocraţiei actuale).
Impresia din prezent este aceea că actualele evoluţii îl ajută pe Traian Băsescu să îşi consolideze prevalenţa imagologică. Dacă se va ajunge la situaţia în care actualul preşedinte va forţa schimbarea Constituţiei în vederea creşterii puterii efective a deţinătorului puterii simbolice, e posibil ca partidele politice actuale să intre într-o criză iremediabilă (de credibilitate şi de funcţionalitate efectivă). O democraţie funcţionează eficient atunci când există sisteme de tip “checks and balances”, în care diverse instituţii (reprezentative pentru electorat) se echilibrează şi controlează reciproc. Dacă o instituţie (preşedinţia, spre exemplu) ajunge să le domine excesiv pe celelalte, stabilitatea democratică este în pericol. Singura cale prin care parlamentul (ca instituţie politică) poate ajunge să concureze puterea prezidenţială[3] este aceea de a stimula schimbarea reprezentării parlamentarilor (astfel încât aceştia să poată contrapune legitimităţii prezidenţiale pe cea proprie). Calea efectivă este votul uninominal. Şansele acestui sistem de a fi impus concret în perioada următoare sunt însă aproape nule. Pe cale de consecinţă, viitorul instituţiilor politice româneşti va fi dominat de o dezechilibrare tot mai accentuată.
[1]Romania monarhica avea, la randul ei, un sistem dualist: regele (detinatorul unei suveranitati simbolice) isi impartea puterea cu guvernul (detinatorul puterii executive). Mai mult, regele era cel care numea, discretionar si arbitrar uneori, primul ministru. Acesta, ulterior, organiza alegeri pe care le castiga, obtinand astfel majoritati necesare exercitarii guvernarii. Totul dura pana in momentul in care regele alegea alt personaj pentru postul de premier. O realitate similara (nu identica) a existat si in comunism, cand exista dualismul dintre stat si partid. Partidul comunist avea un rol esential in numirea unei conduceri a statului, aceasta din urma fiind aceea care exercita puterea executiva. Suprapunerea acestor doua puteri a reprezentat, mai mereu, marea tentatie a politicienilor romani. Singurul care a reusit sa faca acest lucru a fost Nicolae Ceausescu.
[2] Nu doar partidele sustin aceasta situatie, dar si societatea civila. Intreaga campanie privind interzicerea migratiei politice reprezinta o forma prin care, apeland la un principiu moral acceptabil, se impune parlamentarului mandatul imperativ al partidului, anulandu-se orice alta forma de reprezentare. Prin interzicerea migratiei politice, parlamentarul este redus la un numar atasat direct partidului care l-a pus pe liste si, in acest fel, isi pierde total autonomia. Se consolideaza astfel perceptia lipsei legaturilor dintre clasa politica si populatie, care se vede in final reprezentata direct doar de catre presedinte.
[3] Indiferent daca aceasta inseamna republica prezidentiala sau republica parlamentara.
