CONFLICTUL CU PRESA – Analiză a relaţiei preşedintelui Traian Băsescu cu presa românească

Notă

Opiniile exprimate în această serie de rapoarte lunare aparţin exclusiv autorilor, din cadrul Institutului PRO. Ele nu reflectă în mod obligatoriu opiniile partenerilor noştri, ale colaboratorilor sau ale sponsorilor institutului. Sprijinul acestora este important pentru asigurarea unei independenţe editoriale, absolut necesară pentru garantarea obiectivităţii analizei, o condiţie esenţială în generarea unor dezbateri constructive.

 Motto

 „Mulţumim pentru ultima oară presei înainte de a o lua la bătaie”

Preşedintele Băsescu în luptă cu presa

Viaţa publică românească a cuprins, în aceste zile, o temă surprinzătoare, cel puţin prin prisma evoluţiilor din ultimii ani. Este vorba de declanşarea unui conflict deschis între preşedintele Traian Băsescu şi o parte a presei. Modul în care se manifestă conflictul este dat de o răcire accentuată a relaţiilor dintre actualul preşedinte şi unii jurnalişti, nu doar în ceea ce priveşte atitudinea faţă de comentatorii care îl critică pe preşedinte, dar şi faţă de corespondenţii mass-media la Cotroceni.

Mass-media nu mai susţine aproape unanim punctul de vedere al actualei puteri (aşa cum s-a întâmplat în prima perioadă de după alegeri).

Presa este acum împărţită, între susţinători şi adversari ai preşedintelui Băsescu. În premieră, există o tensionare a relaţiilor dintre jurnalişti, determinată de raportarea faţă de poziţia preşedintelui.

În prezent, acţiunile lui Traian Băsescu sunt cele care determină majoritatea repoziţionărilor din spaţiul public românesc. În acest fel, preşedintele se consacră drept locomotivă a vieţii politice româneşti. Faptul că viaţa politică românească este atât de dependentă de voinţa politică a unui singur pol de putere nu este neapărat nou. Nou este faptul că acest pol de putere este reprezentat de un singur om. De asemenea, nu există o contrapondere la acest pol de putere (nici în ce priveşte activarea ca forţă de opoziţie activă a vreunui partid, nici în ce priveşte existenţa unei persoane care să poată să contrabalanseze personalitatea preşedintelui).

Criza jurnaliştilor a fost momentul care a contribuit cel mai mult la apariţia acestei ostilităţi reciproce. Această dispută a ajuns la cote foarte înalte în aceste zile, în care asistăm la declaraţii pline de încărcătură personală, care depăşesc cu mult statutul de relaţie profesională.

Într-o democraţie, relaţia dintre presă şi putere este de fiecare dată marcată de conflictualitate, fapt ce pleacă însă din respingerea unanimităţii. Întotdeauna, democraţiile sunt regimuri mult mai zgomotoase şi mai conflictuale decât dictaturile, monarhiile paternaliste sau sistemul de partid unic. Aici este vorba de concurenţă şi de rivalitatea dată de diversitatea actorilor politici, dar şi a structurilor de media.

Faptul că şi România trece prin astfel de momente de conflictualitate între părţi componente ale vieţii sale publice nu reprezintă o excepţie, ci dimpotrivă, o dovadă a normalităţii.

Cazul analizat în acest raport aduce din nou în atenţie tema libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare. E semnificativ, în acest context, faptul că pe 3 mai, anul curent, a fost celebrata a 15-a Zi Internationala a Libertatii Presei, instituita in 1991 prin vointa Reporters sans Frontieres (RsF) si institutionalizata de UNESCO.

Această organizaţie, RsF, care împlineşte 20 de ani de existenţă, şi-a publicat raportul anual intitulat „Libertatea presei în lume – 2004”, în care există date dramatice. Conform acestui raport, anul trecut a fost unul tragic pentru ziarişti, iar 2005 nu se anunţă deloc mai bun: mai mult de 100 au fost aruncaţi în inchisoare, 53 au murit în timp ce-şi practicau meseria (la aceştia se adaugă un număr de 15 colaboratori). De asemenea, 907 au fost arestaţi, 1.146 agresaţi sau ameninţaţi, iar 622 structuri de media sunt cenzurate.

Libertatea presei este un element fundamental al democraţiei, fapt evidenţiat şi de reprezentanţii acestei organizaţii. Secretarul RsF, Robert Menard, afirmă[1] ca „libertatea presei este periculoasă, dar că încălcarea acestei libertăţi este şi mai periculoasă, oricare ar fi argumentele care se aduc„.

În acest context, ne reamintim cât de mult a dominat acest subiect anul trecut în România, într-o perioadă în care fosta opoziţie (Alianţa PNL-PD) critica virulent fosta putere (PSD) pentru încălcări sistematice ale libertăţii presei. Ne amintim că a existat şi o moţiune de cenzură depusă în parlament exact pe această temă[2]. Moţiunea a fost respinsă, dar tema a fost folosită inclusiv în campania electorală, pentru a evidenţia diferenţa dintre PSD (care, în opinia adversarilor săi, încălca libertatea presei) şi Alianţa PNL-PD (care, în opinia sa, era principalul apărător al libertăţii presei).

Această poziţionare adversativă a existat de fiecare dată în societatea românească, prin plasarea opoziţiei alături de presă în susţinerea demersului critic la adresa puterii. Faptul că acum, preşedintele Băsescu a ajuns şi el într-o postură conflictuală în relaţia cu presa (sau, mai corect, cu o parte a ei) nu reprezintă deci o inovaţie sau o surpriză.

Relaţia dintre preşedinte şi presă se deteriorează, transformându-se într-o dispută aproape deschisă. Rolul acestui material este acela de a prezenta şi argumenta principalele momente care au condus la situaţia din prezent, precum şi de a avertiza asupra pericolelor care decurg din dispariţia, într-o democraţie, a echilibrului dintre presă şi autorităţile alese.

Ce este însă cel mai interesant este modul în care această relaţie conflictuală poate evolua şi care sunt consecinţele care pot apărea în ceea ce priveşte stabilitatea democratică în România. Deşi agenda publică este, în prezent, dominată de foarte multe ale subiecte (cele mai multe dintre ele fără nici o legătură cu această temă a libertăţii presei), se impune cu necesitate menţinerea sa în actualitate, în scopul prevenirii unor excese.

Relaţia tradiţională a presei cu Puterea în România post-revoluţionară

Conflictualitatea dintre presă şi puterea politică este, în principal, unidirecţională şi într-o măsură mult mai mică bidirecţională. Altfel spus, presa critică acţiunile puterii, iar puterea încearcă să afişeze o atitudine cât mai reţinută. E adevărat, se mai întâmplă ca excesele mass-media să primească din când în când replici din partea puterii politice, însă aceastea nu pun sub semnul întrebării rolul în sine al presei ca instituţie.

În România, relaţia dintre presă şi puterea politică a avansat (mai greu) înspre un asemenea cadru.

Modelul relaţiei cu presa

După o inevitabilă perioadă iniţială de formare şi calibrare, marcată de excese, raporturile putere-presă în România postcomunistă au evoluat, vreme de mai bine de un deceniu, în parametrii unui relativ echilibru. Această apreciere are în vedere atât factorii care au favorizat partizanate şi exagerări subiective cât şi pe cei care au operat în sens contrar.

Fără a promova o imagine idilică a relaţiilor dintre media şi puterea politică, uşor de demontat prin apel la multe cazuri particulare, putem spune că România şi-a structurat un peisaj mediatic atât de divers şi de complicat încât alunecările într-o direcţie au fost mereu compensate prin abordări adverse, nu numai atunci când vorbim despre instituţii diferite de media dar, uneori, chiar în cazul aceleiaşi instituţii.

Încă nu avem de a face cu un echilibru bazat pe o deontologie clară, asumată de un număr suficient de mare de organisme media. Chiar dacă există anumite zone de echidistanţă, echilibrul la care ne referim este mai ales un rezultat al jocului diversităţii şi contrariilor.

În aceşti cincisprezece ani, putem identifica în România două tipuri fundamentale de discurs public preluat şi comentat de media. Aceste două paradigme au fost impuse la nivelul cel mai înalt, de personalităţile care au obţinut funcţia de preşedinte.

Aceste tipuri de comunicare au influenţat în mare măsură evoluţia şi conţinutul raporturilor dintre presă şi putere.

Comunicarea de tip închis, a fost impusă pe timpul mandatelor lui Ion Iliescu. Ea este caracterizată prin minimalism, rezervă şi apel la un jargon specific, o frazeologie care poate să fie folosită ca un şperaclu în oricare domeniu de comunicare. Este o paradigmă caracterizată printr-un grad ridicat de predictibilitate. Preşedintele se exprimă foarte rar în afara zonelor protocolare inevitabile, impuse prin natura funcţiei sale iar atunci când o face apelează tot la formule standard. Acest tip de comunicare a iritat media, care a vorbit despre o „limbă de lemn”, iar fiecare exprimare mai directă a şefului statului a fost un prilej neaşteptat pentru comentarii şi interpretări dintre cele mai diverse.

Comunicarea de tip deschis, folosită de preşedinţii Constantinescu şi Băsescu. Chiar dacă cele două personalităţi politice sunt foarte diferite, exprimarea lor publică poate fi subsumată aceleiaşi categorii. Preşedintele vorbeşte în public des, face „destăinuiri”, apasă pe pedala emoţională, dezvăluie culise, are abordări greu predictibile. Acest tip de comunicare lasă larg deschise porţile pentru atacuri media. Exprimările „plastice” pot deveni rapid leit-motivuri perpetuate polemic, accesul oferit în culisele puterii, prin destăinuiri neaşteptate, generează săptămâni de analize pro şi contra.

În legătură cu aceste două paradigme de comunicare sunt de remarcat următoarele:

–         Nici una dintre ele nu se încadrează în modelul occidental al politicianului profesionist. În Vest avem de a face, în general, cu o comunicare închisă cu deschideri rare şi calculate. „Limba de lemn” există, dar este de un alt tip decât cea folosită de Iliescu. Apelul la emoţii şi anecdotică are loc numai în condiţiile unei premeditări atente.

–         În al doilea rând, aceste paradigme de comunicare au corespuns şi corespund, în plan mai larg, diferitelor „epoci” politice. Pe de o parte, am avut de a face cu modele preluate în rangurile inferioare ale administraţiei. Pe de altă parte, au avut loc guvernări care au adus la putere oameni de extracţie socială şi formare diferite (foşti activişti PCR, universitari, oameni de afaceri, tehnocraţi, militari), cu un apetit specific spre una sau alta din formulele prezentate mai sus.

–         În fine, este de menţionat faptul că aceste paradigme şi-au pus amprenta şi asupra modului în care puterea s-a referit la media. Iliescu a preferat exprimările aluzive, cifrate, (deja celebra referire la „o anumită parte a presei”), sfaturile generaliste, cu iz de înţelepciune general-valabilă. Succesorii săi au preferat adeseori atacul direct, nominalizarea, exprimarea plastică, marcată de patima momentului.

Echilibrul reflectării în media românească a mozaicului politic este mai substanţial decât o simplă constatare statistică. Practic, media a fost mereu mai echilibrată decât spectrul politic electoral constituit (cel puţin până în momentul 2004, când alegerile au impus cel mai puternic echilibru politic post-revoluţionar). Atunci când în viaţa politică s-au născut dezechilibre, media a fost cea care a reuşit, în cele din urmă, să impună în spaţiul public teme şi abordări opoziţioniste, echilibrante. Această realitate este evidentă în perioade ca 1992-1996, 1997-2000 sau 2001-2004.

Reacţii anti-presă în mandatele anterioare

După momentul zero al mineriadelor când libertatea presei a fost grav încălcată prin devastarea redacţiilor unor ziare, relaţia dintre mass-media şi puterea politică a evoluat exponenţial până la punctul în care interacţiunea a început să se se apropie timid de modelul democratic tradiţional. Cu toate acestea, în toate perioadele de până acum (regimul Iliescu, regimul Constantinescu, guvernarea PSD 2001-2004) puterea politică a lansat adesea atacuri la adresa presei în momentul în care s-au acumulat semnalele critice.

De la celebrul “Măi animalule!” a lui Ion Iliescu, la nemulţumirile lui Emil Constantinescu faţă de presa “securistă” care nu-l înţelege şi faţă de analiştii care îl urăsc şi caută orice prilej pentru a-l ataca, la reacţiile lui Adrian Năstase faţă de anumite cotidiane[3], puterea politică din România a considerat presa un inamic adesea mai important chiar decât opoziţia. Iar efectele acestei atitudini s-au resimţit în mass-media.

În perioada 1992-1996, în rândul jurnaliştilor importanţi exista senzaţia că puterea încearcă să-i controleze, inclusiv prin ameninţarea că vor fi arestaţi şi închişi. În perioada CDR, după cum remarca un comentator[4], una din obsesiile lui Emil Constantinescu a fost faptul că nu a existat nici un analist sau jurnalist suficient de inteligent ca să observe marile sale merite istorice…

Perioadele de graţie de după preluarea mandatului de către o nouă putere nu au durat niciodată mai mult de un an.

Şi de fiecare dată când presa a (re)deschis seria criticilor (fidelă practic propriului comportament), “noua putere” a fost şocată şi şi-a schimbat automat atitudinea faţă de mass-media, nereuşind să se adapteze cu succes de la statutul de protejată la cel de ţintă predilectă a atacurilor.

Este vorba de un mecanism care s-a repetat ciclic: opoziţia a contribuit de fiecare dată la escaladarea tensiunii dintre presă şi putere, în condiţiile în care presa şi-a respectat aproape de fiecare dată statutul (de critic al puterii). Ajunsă la putere, fosta opoziţie, se confruntă cu un nivel de aşteptări la care a contribuit direct şi este mereu surprinsă de agresivitatea (altfel firească) a jurnaliştilor.

În acest context, este însă necesar să precizăm un lucru foarte important: relaţia dintre puterea politică şi presă s-a menţinut totuşi, după 1990, într-o zonă de echilibru în sensul că puterea a atacat presa, dar nu a emis semnale explicite, publice privind blocarea apariţiilor critice.

Acest echilibru nu este pus în pericol nici acum.

Ne confruntăm cu mai multe exagerări, atât din partea presei, cât şi din partea preşedintelui. În această ecuaţie, presa are întotdeauna dreptate (pentru că exprimarea liberă a opiniilor poate fi îngrădită doar dacă este încălcată legea).

Faptul că preşedintele s-a pronunţat, criticând opiniile unor jurnalişti reprezintă o reacţie normală, justificabilă.

Elementul discutabil este poziţia (oficială şi de reprezentare) din care preşedintele face consideraţii despre opiniile diferite de cele ale domniei sale. Din funcţia pe care o ocupă, preşedintele nu poate avea pretenţia să fie considerat un simplu cetăţean, mai ales dacă interpretările sale pot fi percepute ca atacând la bază ideea pluralismului în discursul public. Or, punerea sub semnul întrebării a dreptului unor jurnalişti de a avea opinii diferite faţă de cea a preşedintelui reprezintă o tentativă de încălcare a echilibrului de care vorbeam mai sus.

Traian Băsescu şi presa română

I. înainte de alegeri

Paradigma principală – susţinerea categorică a libertăţii presei înainte de alegeri şi în campania electorală

În timpul campaniei electorale pentru alegerile generale din 2004, Traian Băsescu a promis că va asigura independenţa presei. De asemenea, imediat după ce a devenit şef al statului, el a afirmat de mai multe ori că acesta este unul dintre obiectivele sale, precizând că instituţiile satului vor manifesta transparenţă în relaţia cu mass-media.

În timpul discursului de anunţare a victoriei în alegeri, Traian Băsescu spunea:

În perioada de opoziţie şi cu predilecţie înainte de alegeri, Traian Băsescu şi partidele din opoziţie au avut o relaţie excelentă cu cea mai mare parte a mass-media.

Controlul presei de către PSD a fost de altfel una dintre cele mai importante teme de atac ale Alianţei D.A., fapt care a provocat în rândul jurnaliştilor tineri, şi nu numai, o simpatie sinceră faţă de Traian Băsescu, transformată adesea în activism electoral nedisimulat.

Legătura dintre opoziţia D.A. şi presă a fost atât de puternică înainte de alegeri încât unele mijloace de informare s-au transformat în veritabile platforme electorale ale candidatului prezidenţial Traian Băsescu.

Traian Băsescu şi presa română

II. după alegeri

Evoluţia acestei relaţii de la începutul mandatului şi până în prezent a fost neliniară.

Deşi venirea sa la putere se datorează în principal credibilităţii pe care şi-a construit-o în timp şi circumstanţelor politice şi sociale specifice, un factor important care a favorizat-o a fost, cu siguranţă, suportul de care s-a bucurat Băsescu din partea marii majorităţi a presei şi a societăţii civile. Aşa cum era firesc, plecând la drum cu un suport ferm asigurat din partea mass-media, Băsescu s-a putut baza, fără ezitări, pe o perioadă de graţie care începea sub cele mai bune auspicii.

Presa a acceptat, fără rezerve, să-i acorde credit chiar în situaţii care ar fi putut să îi suscite semne de întrebare.

Un prim episod care a relevat un comportament diferit al noului preşedinte faţă de presă a fost legat de presupusele încercări ale sale de demitere a preşedintelui TVR. Acuzat de acesta că intervine în desemnarea conducerii televiziunii naţionale, responsabilitate care revine exclusiv parlamentului, Băsescu a apreciat că exact aceia care tânjesc pentru a avea stăpân caută modalităţile de a şi-l găsi, precizând că nu va fi el acela şi că stăpânul trebuie să fie cititorul, publicul, cei care consumă ştiri de presă. Deşi tonul era nediplomatic, preşedintelui i s-a scuzat ieşirea, dată fiind şi agresivitatea ieşirilor lui Valentin Nicolau.

Câteva zile mai târziu însă[5], a apărut o nouă problemă în relaţia Cotroceniului cu mass-media: administraţia prezidenţială a anunţat, prin purtătorul său de cuvânt, decizia ca redacţiile care doresc să trimită reporteri în vizitele preşedintelelui în străinătate să se ocupe singure de organizarea deplasării acestora. Decizia a venit după vizitele preşedintelui în Polonia şi Marea Britanie,  când în presă au apărut materiale critice privind organizarea deplasărilor de către ambasadele române din ţările respective. Anunţul a fost primit cu surpriză, redacţiile fiind derutate de gestul preşedinţiei – nu atât de efectul său concret, dar mai ales de semnificaţia sa. A fost un prim moment când preşedinţia a reacţionat ofensat faţă de mass-media şi a dovedit apetenţă revanşardă: zvonurile au insistat asupra faptului că Traian Băsescu ar fi fost deranjat de insistenţa cu care unii jurnalişti s-ar fi concentrat, în relatările lor, asupra celebrei şuviţe şi a dezavantajelor pe care le-ar fi adus aceasta imaginii primului om în stat.

Cu toate acestea însă, perioada de graţie nu s-a întrerupt. Au existat mai multe prilejuri în care, în condiţii normale, presa ar fi reacţionat cel puţin cu suspiciune la gesturi şi declaraţii prezidenţiale, dar nu a făcut-o.

Unul dintre exemplele cele mai ilustrative este discursul său de politică externă, axat de la început pe două dimensiuni majore: activarea rolului României în cadrul securităţii regionale, prin amplificarea rolului strategic al zonei Mării Negre, şi axa Washington – Londra – Bucureşti. Această din urmă orientare, în special, a produs o serie de incidente diplomatice, dintre care două destul de grave: articolul din Financial Times[6] în care era citat preşedintele României care avertiza Franţa să înceteze să mai facă morală ţării sale pe tema relaţiei apropiate cu Londra şi cu Washingtonul; de asemenea, interviul acordat de preşedinte cotidianului francez Le Figaro[7], în care el îşi exprima dorinţa ca state precum Franţa şi Germania să urmeze exemplul politicii externe a României vis-a-vis de Statele Unite. Afirmaţiile sale au fost întâmpinate cu surprindere de oficialii francezi şi a urmat o scurtă perioadă de răceală în raporturile dintre cele două state. Câteva săptămâni mai târziu, parlamentarii francezi şi germani au fost cei care au decis soarta votului care a stabilit amânarea primirii în parlamentul European a observatorilor români şi bulgari[8].

Deşi acest episod a sugerat stângăcie diplomatică din partea preşedinţiei, presa nu a reacţionat pe măsură, acordându-i în continuare lui Traian Băsescu circumstanţe atenuante.

De această atitudine moderată s-a bucurat, de altfel, şi guvernarea în primele sale luni când, deşi au existat o serie de incoerenţe şi de mişcări contradictorii (precum anunţarea şi retractarea unor decizii de mărire a unor impozite şi a unor categorii de preţuri, sau conflictul dintre ministrul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii).

A fost nevoie de două evenimente cu impact major asupra opiniei publice care să scurteze dramatic această perioadă de graţie şi să anihileze “neutralitatea binevoitoare” a mass-media, care a început treptat să renunţe la bunăvoinţă şi să reacţioneze fără “anestezia” perioadei de început: în cazul guvernului, a fost vorba despre inundaţiile din Timiş; în cazul preşedintelui – de evoluţia crizei jurnaliştilor răpiţi.

În cazul guvernului, intenţiile bune exprimate iniţial s-au risipit la apariţia primei probleme majore cu care a trebuit să se confrunte: criza inundaţiilor. La începutul lunii mai, la ministerul mediului s-a organizat o conferinţă de presă. În faţa nemulţumirii jurnaliştilor, care transmiteau de fapt autorităţilor starea de spirit a populaţiei faţă de lipsa de reacţie şi de eficienţă a acestora, purtătorul de cuvânt Simona Hodoş a spus:

„Imaginaţi-vă că nu lucrăm ca tâmpiţii, dar în clipa în care aruncaţi cu tot ce este mai urât şi mai murdar în legatură cu acest minister, lovind în oamenii care fac treabă o să aveţi probabil ţara pe care o meritaţi. Mulţumesc.”

Ulterior, purtătorul de cuvânt şi-a dat demisia, la presiunea mass-media, care nu i-a tolerat ieşirea. Presa a relatat însă de mai multe ori manifestări de iritare ale guvernanţilor, generate de problemele cu care se confruntă (episodul în care premierul Tăriceanu s-a răstit la evacuaţii din Banat e paradigmatic). Actualul guvern are probleme de comunicare similare cu cele ale fostelor guverne şi are, în mod identic, tendinţa de a învinovăţi presa pentru propria ineficienţă.

Criza jurnaliştilor şi excluderea parteneriatului cu presa

Principalul element care a determinat o oarecare încordare în raporturile dintre preşedinţie şi presă încă din primele zile ale crizei a fost opţiunea instituţiei prezidenţiale de a nu oferi informaţii despre desfăşurarea cazului.

Astfel, la trei zile de la răpirea ziariştilor, pe 31 martie, Administraţia prezidenţială a precizat că grupul operativ condus de Traian Băsescu analizează continuu informaţiile acumulate despre răpirea jurnaliştilor români, acţiunea desfăşurându-se conform standardelor în aceste situaţii şi urmărind cu prioritate salvarea şi recuperarea celor trei jurnalişti.

Ea a refuzat să răspundă la întrebările ziariştilor, plecând imediat după ce a prezentat declaraţia de presă.

A urmat o perioadă de tăcere cvasi-totală a preşedintelui pe această temă. Preşedintele urmează să revină în prim-plan pe 13 aprilie, înr-o declaraţie care s-a bucurat de mare vizibilitate dat fiind vidul informaţional din jurul crizei. Băsescu a criticat cu duritate presa pentru că s-a lăsat manipulată în cazul ostaticilor români din Irak.

El a afirmat că „presa românească răspunde extrem de uşor, fără verificare şi fără a avea încredere când i se infirmă zvonistica lansată de cei autorizaţi să o infirme”. Şeful statului a dezvăluit că, astfel, au fost create „probleme extraordinare, pentru că răpitorii nu cred că zvonistica din presă nu este alimentată de administraţie”.

El a promis că va dezălui cine sunt cei care au intoxicat presa, fie că sunt de la Bucureşti, fie din Irak, după rezolvarea cazului ziariştilor răpiţi. Până în prezent, preşedintele nu a revenit cu noi detalii despre această promisiune.

Câteva zile mai târziu, după ce comentatorii sesizaseră deja diferenţa de ton şi deliberau încă pe marginea ideii, un cotidian central cita o afirmaţie ironică a preşedintelui la adresa presei, afirmaţie care, deşi lansată pe un ton informal şi caracteristic lui Traian Băsescu, marca totuşi o premieră în privinţa conţinutului şi a atitudinii:

Gardianul, marţi, 19 aprilie: “În urmă cu cateva zile, preşedintele Traian Băsescu şi-a permis să-şi bată joc de jurnalişti, întrebând cu aroganţă: ‘Ce mai face inteligenta presă română? Ha, ha, ha!’”

Implicarea presei în negocieri

Tăcerea autorităţilor pe perioada crizei răpirii a devenit treptat un motiv de critică moderată în rândul analiştilor. În acest context, a părut surprinzător că instituţia prezidenţială a ales să utilizeze presa în soluţionarea crizei pe 27 aprilie, cu doar câteva ore înaintea expirării ultimatumului dat de grupul care îi deţinea pe jurnaliştii români. Preşedinţia a emis un comunicat în care preciza: „Autorităţile române solicită prelungirea termenului limită acordat de gruparea care îi deţine pe cei trei cetăţeni români. De asemenea, autorităţile române solicită Consiliului Înţelepţilor Musulmani din Irak (Hayat Al Ulema Al Muslimin Al – Iraki) implicarea în eforturile de eliberare a ostaticilor români, inclusiv prin iniţierea de negocieri. Autorităţile statului cer tuturor cetăţenilor români să nu se mai deplaseze în Irak având în vedere riscurile la care se expun”.

Această modalitate aparte utilizată de autorităţi pentru a dialoga cu teroriştii, după ce timp de mai multe săptămâni pledaseră pentru secretul negocierilor, suscită criticile mass-media, care taxează în special lipsa de constanţă în atitudinea şefului statului. Critica se menţine încă la un nivel deosebit de reţinut, rezerva presei fiind datorată şi convingerii că, în spatele acestei aparente incoerenţe, ar putea exista o strategie – acea strategie invocată de preşedinţie în negocierile cu teroriştii.

Ziua de 5 mai a adus un nou mesaj din partea preşedintelui, care a precizat ca este optimist în privinţa eliberării jurnaliştilor români, mai ales că în favoarea acestora au intervenit, în premieră, înalte autorităţi religioase din Irak. „Să sperăm ca toate lucrurile acestea vor contribui până la urmă la eliberarea celor trei cetăţeni români”, a afirmat Traian Băsescu. El s-a declarat în continuare optimist în privinţa eliberării ziariştilor răpiţi în Irak.

„Sunt întotdeauna optimist! Dacă mă luam după inteligenţii care s-au tot perindat pe la televiziuni, aş fi renunţat de mult! Sunt optimist!”[9], a spus Băsescu.

Afrontul nu a fost evidenţiat prea mult, deşi observaţia venea cumva nejustificat, în condiţiile în care el însuşi nu fusese vizat de critici vehemente, ci mai degrabă de dorinţa justificată a presei de a fi informată cu privire la evoluţia situaţiei.

Pe parcursul crizei, mai multe organizaţii neguvernamentale au trimis o scrisoare deschisă preşedintelui Traian Băsescu, prin care îi cereau să reia comunicarea cu opinia publică în cazul celor patru români răpiţi în Irak. Prin această scrisoare, sindicatul Iniţiativa R, Grupul de sprijin „Acţiunea” şi Asociaţia 21 Decembrie îi cereau preşedintelui, în 11 mai, să ofere „precizări mai clare, periodice” care să reflecte situaţia celor trei jurnalişti şi a ghidului lor, la 45 de zile de când au fost răpiţi.

Organizaţiile susţineau necesitatea unor informaţii din partea autorităţilor pentru a asigura un anumit echilibru şi pentru a pune capăt „informaţiilor fanteziste, scenariilor şi teoriilor fără nici o legătură cu realitatea”.

Ostilitatea lui Băsescu faţă de presă era deja anticipată de un interviu acordat publicaţiei italiene La Stampa, care a fost făcut public pe pagina de internet a preşedinţiei în jurul datei de 16-17 mai 2005.

Acolo, Traian Băsescu dezvăluia:

“Mi se opun toţi cei care provin din fostul regim, nu numai politicieni, ci şi faimoşi ziarişti sau editorialişti, care ne acuză că intervenim. În anii 2000-2004, televiziunile şi mai ales ziarele au primit circa 46 milioane de euro de la guvern şi de la întreprinderile de stat, sub formă de publicitate. Acum am tăiat acele contracte de publicitate şi am dezechilibrat unele bugete. Toţi sunt furioşi. Dar oamenii sunt de partea mea, deoarece doresc schimbarea.”

Momentul eliberării jurnaliştilor

Eliberarea jurnaliştilor a marcat finalizarea unei crize complicate şi deosebit de grave, cu care societatea românească s-a confruntat în premieră în acest an. Era o finalitate fericită a unui incident care crease o puternică tensiune în spaţiul public, iar succesul revenea, cel puţin aparent, autorităţilor.

Momentul reunirii familiilor de la aeroport, urmat de fotografia marcată de zâmbetele victorioase ale victimelor răpirii, alături de preşedintele Băsescu, trebuiau să reprezinte deznodământul pozitiv al unui proces dramatic şi prilejul unui bilanţ, în urma căruia Traian Băsescu să contabilizeze o nouă victorie – prima ca preşedinte al României.

Miza era enormă: teoretic, prin asumarea acestui succes, Traian Băsescu avea toate şansele de a converti întreaga tensiune creată în jurul incidentului într-un aflux semnificativ de capital pozitiv de imagine.

Toate aşteptările sale – legitime – în acest sens s-au confruntat cu o reacţie cu totul neaşteptată a presei (şi ca virulenţă, dar şi ca rapiditate).

Înainte să aibă posibilitatea de a lua pulsul populaţiei, pentru a constata dacă aceste calcule sunt corecte şi el se bucură de un val de simpatie reînnoită, Băsescu s-a văzut nevoit să asiste la reacţia mass-media, care, dincolo de a-i aprecia meritele, s-a comportat, chiar din momentul 0 al victoriei sale (din seara ce a urmat aducerii în ţară a jurnaliştilor), cu suspiciune, căutând dedesubturi şi arătând numai către greşeli.

Această neconcordanţă între aşteptări şi realitate, precum şi forţa cu care s-a manifestat presa cu această ocazie a generat o frustrare explicabilă a preşedintelui, care a avut nevoie de un prilej anume de exteriorizare.

Incidentul Prometheus

Acest moment urma să puncteze deschiderea reală a conflictului cu mass-media.

Pe 25 mai, la o dezbatere cu studenţii, el i-a criticat dur pe formatorii de opinie care „se bat să fie guru ai naţiunii” şi care susţin că românii trebuie să aibă o atitudine umilă, pentru ca ei să fie „glorioşi” şi pentru a-şi păstra privilegiile, asemeni foştilor securişti şi activişti comunişti.

Şeful statului a făcut aceste afirmaţii, în cadrul unei dezbateri, la care şi-a prezentat principalele obiective ale mandatului său, între care şi cel de a reda mândria şi demnitatea naţiunii române.

„Sunt de foarte multe ori politicieni care nu au ce face sau pentru ca să se afirme la ei în ţară dau un mesaj României, spunând ce nu facem. Iar dacă un politician român – preşedintele – ar îndrăzni să reacţioneze la astfel de remarci, nu este neapărat necesar să coboare un cor de slugi să spună cât de rău a făcut preşedintele afirmând aceste lucruri”, a afirmat Traian Băsescu.

El s-a pronunţat împotriva celor care pe posturile de televiziune îşi afirmă ruşinea de a fi români. „Chiar nu avem de ce să ne fie ruşine”, a adăugat preşedintele, afirmând că sunt anumiţi formatori de opinie care „se bat să fie guru ai naţiunii„. Traian Băsescu a afirmat că acest lucru ar fi valabil doar dacă preşedintele ţării ar spune: „Vino să mă sfătuiesc cu tine, condeier de aur al ţării, far luminos”.

Desi nu a rostit numele lor, mass-media a interpretat că Băsescu s-a referit la C.T. Popescu si Ion Cristoiu.

„Aştia-s geniali, dom’le! Cum i-a făcut cineva atât de funcţionali? Se pricep la toate: politica externă, SF, fotbal, tenis. Eu nu sunt multifuncţional, a trebuit să apelez la serviciile secrete. Data viitoare îi aşez într-un birou alături de al meu şi să vedem cine îi aduce primii”, a fost rafala de critici, Băsescu comentând modul în care au analizat unii ziarişti criza ostatecilor.

El a precizat că pe parcursul crizei ostaticilor au fost prezente două realităţi în ceea ce priveste atitudinea presei: nevoia de linişte a responsabililor de recuperarea ziariştilor şi nevoia de informaţii a presei. „Este clar că am fost în coliziune”, a admis preşedintele, reamintind şi de momentele de tensiune maximă când presa a răspuns pozitiv apelului de la Cotroceni.

Nu doar mesajele explicite, dar şi atitudinea sa faţă de presă a fost, în cadrul acestei dezbateri, vizibil schimbată. Astfel, solicitat de către un student să comenteze afirmaţiile lui Cristian Tudor Popescu[10], care, într-o emisiune televizată l-ar fi înscris pe preşedinte în categoria „securiştilor”, iar pe foştii şefi ai statului în cea a „activiştilor”, răspunsul lui Băsescu a fost: „Sunt un fost comandant de navă, obişnuit să facă lucrurile în modul cel mai simplu şi în favoarea echipajului lui. Să ştiţi că tot timpul mi-am dus nava în port. Acum conduc o navă de 22 de milioane şi o să ajungă în port liniştită. N-am avut niciodată apartenenţă la serviciile de care se temea celebrul analist, dar l-aş întreba cât de controlat a fost când lucra la «Scânteia» sau dacă acolo era o instituţie de îngeri. E interesant să ai tupeul să spui unui fost comandant de navă securist, uitând că ai lucrat la «Scânteia»”[11].

Pe de altă parte, Băsescu s-a arătat (în premieră pentru domnia-sa în acest mandat prezidenţial) deranjat de prezenţa presei la dezbaterea cu studenţi, deşi jurnaliştii fuseseră invitaţi de către organizatori[12]. Dezbaterea a avut loc într-un club din Bucureşti şi a fost transmisă în direct de un post de televiziune. În momentul în care reporterul postului de televiziune vorbea în faţa camerei, Traian Băsescu a intervenit:

„Este inadmisibil ce faceţi: dacă nu fac conferinţe de presă la Cotroceni, veniţi aici şi faceţi transmisiuni în direct”. În replică, jurnaliştii prezenţi în sala au precizat că au fost invitaţi la reuniune şi şi-au manifestat dezacordul faţă de reacţia preşedintelui.

De altfel, şeful statului a răspuns doar întrebărilor adresate de studenţii care au participat la dezbatere, refuzând să răspundă vreunei întrebări a numeroşilor jurnalişti prezenţi[13].

Toate elementele acestui incident indică o modificare drastică de direcţie a preşedintelui în relaţia cu presa.

Pe parcursul întregii sale carierei politice, una din principalele abilităţi ale lui Traian Băsescu a fost ştiinţa de a construi un parteneriat tacit cu presa, un fel de complicitate, din care ambele părţi obţineau satisfacţii; în cazul presei, era vorba despre beneficiul de a avea mereu subiecte inedite, din partea unui politician atipic, capabil să creeze despre sine o perpetuă (şi aproape perfectă) impresie a transparenţei şi a deschiderii. Pentru Băsescu, marele beneficiu era vizibilitatea constantă şi receptivitatea permanentă a presei la oricare dintre mesajele sau gesturile sale politice.

Unul dintre cele mai evidente momente ale acestei legături privilegiate a fost cel al campaniei electorale. Atunci, comportamentul cald al lui Traian Băsescu faţă de jurnaliştii care însoţeau echipa de campanie contrasta cu modul mult mai formal în care Adrian Năstase, contracandidatul său, se raporta la presă.

În noua postură de preşedinte şi confruntat cu cea mai mare cantitate de responsabilitate care i s-a cerut vreodată de-a lungul carierei, Băsescu s-a aşteptat ca presa să reacţioneze la aceiaşi stimuli. Ceea ce nu a anticipat el – şi nu a sesizat nici după primele semnale – este diferenţa fundamentală cu care atât mass-media, cât şi opinia publică în general receptează performanţa sa publică : de această dată, în premieră, personajul Băsescu nu este singur în faţa judecăţii publicului; el este însoţit permanent de demnitatea publică pe care a cucerit-o la 12 decembrie 2004, de întreaga răspundere şi greutate asociate funcţiei de preşedinte al României.

Mai mult, există un element suplimentar, esenţial în procesul de evaluare a gesturilor şi reacţiilor sale: aşteptările pe care el însuşi le-a creat, în toţi aceşti ani.

Practic, de la începuturile afirmării sale politice, Băsescu nu a făcut decât să pledeze în continuu pentru ca diferite segmente de public-ţintă (şi, în cele din urmă, întreaga populaţie a României) să îi acorde un credit pe care el să îl utilizeze ulterior în folosul acestora. Intrarea în rolul de preşedinte echivalează cu o scadenţă şi cu un moment al evaluării, pe care el nu l-a sesizat, considerând că are dreptul, în continuare, să ceară credit şi perioade de graţie.

Întreg discursul de la clubul Prometheus sintetizează toate resentimentele şi toate reproşurile pe care Băsescu le-a acumulat la adresa vechiului său aliat, presa, care acum are curajul să îl judece:

1. receptarea incompletă sau lipsită de convingere a mesajului său naţional, referitor la redarea demnităţii poporului român
2. atenţia acordată criticilor externi ai României, care nu este justificată, fiindcă aceştia nu trebuie să se bucure de interes
3. asumarea posturii de coagulator al încrederii populaţiei de către unii jurnalişti
4. faptul că jurnaliştii îşi asumă această postură de formator de opinie fără a primi legitimare din partea lui Traian Băsescu
5. frustrarea legată de expertiza sa incompletă, în raport cu expertiza multiplă a altora (jurnaliştii sus-citaţi)
6. frustrarea – mai veche şi mai nouă – legată de nevoia de a se dezvinovăţi în acuzaţiile de colaborare cu securitatea
7. conştientizarea războiului automat cu presa, în postura de autoritate centrală a statului român
8. contestarea accesului presei la anumite etape ale exercitării acestei autorităţi.

De fapt, cheia interpretării revoltei sale se află în însăşi metafora, folosită în sens depreciativ de Băsescu, pentru a ridiculiza presupusul rol exagerat pe care şi l-ar aroga formatorii de opinie : ‘far luminos’.

Nu este întâmplătoare simbolistica marină asociată acestei figuri de stil. Fie că este intenţionată, fie că este rezultatul unui reflex subconştient, această metaforă trimite către un artificiu de esenţă profund pozitivă, din universul căruia i-a aparţinut – şi de la care se revendică şi astăzi – cel al navigaţiei.

Farul este, în acest univers, reperul perfect, care ghidează orice călătorie şi care fundamentează orice decizie. El reprezintă, într-un fel, autoritatea absolută, incontestabilă, care străluceşte deasupra oricăror îndoieli.

Cu alte cuvinte, mutatis mutandis, farul simbolizează postura şi credibilitatea de care s-a bucurat însuşi Băsescu, în special în ultimii ani, când şi-a văzut contestată credibilitatea în ocazii foarte rare şi numai cu caracter de excepţie.

De obicei, formatorii de opinie consolidau, prin mesajele lor, această credibilitate, amplificând-o. De această dată, unii dintre ei au ales, într-un moment cu o semnificaţie deosebită, să se poziţioneze adversativ faţă de credibilitatea sa, având potenţialul de a o submina. Cu alte cuvinte, ‘supremaţia credibilităţii lui Băsescu’ este, pentru prima dată, ameninţată, iar el este nevoit să reacţioneze, tot pentru prima dată, lipsit de reperele cu care s-a obişnuit.

Reacţia sa instinctuală a fost aceea de a promite rezolvarea acestei probleme, iar stilul a sugerat chiar măsuri corective de tipul cenzurii. Acest mesaj a fost de altfel reluat şi de alţi comentatori (din zona celor care susţin punctul de vedere al preşedintelui), prin criticarea apariţiei repetate a unor jurnalişti la mai multe posturi de televiziune.

Preşedintele Băsescu se află într-o postură similară acum cu cea pe care a avut-o Ion Iliescu imediat după Revoluţie: are un nivel ridicat de credibilitate, şi există credinţa populară a majorităţii că Băsescu a fost învestit cu un rol major în funcţia pe care o ocupă.

Legitimarea lui Băsescu nu exclude însă şi existenţa criticilor.

Cu toate că ne-am fi putut aştepta ca actualul preşedinte să înţeleagă ideea diversităţii şi pluralismului în presă, reacţia lui Traian Băsescu (de surprindere, la fel ca cea a lui Iliescu sau Constantinescu) arată că acesta nu diferă de cei care l-au precedat.

Concluzii

Unul dintre miturile democraţiei este acela că mass-media, ziarele şi jurnalele de televiziune sunt atotputernice. Acest mit nu are acoperire în realitate. În acelaşi timp, una dintre tentaţiile autoritarismului este aceea a controlării totale a societăţii, inclusiv prin mass-media. Nici această pretenţie nu ajunge vreodată să fie pusă în aplicare în totalitate.

Percepţiile diferite pe care le au jurnaliştii şi politicienii unii despre ceilalţi pleacă de la exacerbarea propriilor roluri. Datoria politicienilor este să propună priorităţi şi soluţii. Ei au obligaţia luării unor decizii şi a punerii lor în aplicare. Datoria mass-media este aceea de a informa, de a aduce la cunoştinţa opiniei publice durerile şi nevoile oamenilor.

Nici una dintre aceste zone nu poate juca un alt rol.

Nici mass-media nu poate stabili priorităţi sau răspunsuri (pentru că nu are legitimitatea de a lua decizii), nici politicienii nu pot avea pretenţia să impună mass-media modul de reflectare a realităţii (fiindcă astfel încalcă drepturi elementare după care funcţionează o presă liberă). Cu toate acestea, ambele zone doresc să îşi depăşească propriul statut, pierzând din vedere publicul pe care şi-l dispută. Iar acest public (alegătorii şi, respectiv, consumatorii de media) este cel care îşi defineşte singur atât agenda de priorităţi, cât şi modul în care percepe realitatea ce îi este prezentată de mass-media.

De asemenea, democraţia ajută la impunerea unui echilibru între autorităţi şi mass-media. Iar acest echilibru este păstrat atunci când nu se depăşesc limitele proprii. Elementul central al stabilităţii unui sistem democratic este tocmai acceptarea (de către toată lumea – deci şi de politicieni şi de jurnalişti) a ideii că nu se pot schimba regulile jocului.

Cazul românesc.

În prezent, asistăm la o escaladare a violenţei verbale, atât în ceea ce priveşte atitudinea preşedintelui faţă de presă, cât şi în ceea ce priveşte atitudinea unor jurnalişti faţă de preşedinte. De asemenea, există o agresivitate fără precedent în media în ceea ce priveşte susţinătorii unor partide sau a unor personalităţi (au existat dispute între jurnalişti, prin care aceştia au susţinut puncte de vedere ale unor grupuri sau interese politice, fără că acestea din urmă să se implice direct).

E greu de anticipat direcţia către care va fi orientată această violenţă verbală. Spre exemplu, nu se poate spune dacă această stare de spirit se va transmite şi populaţiei, deşi în primă instanţă am fi tentaţi să spunem că nu.

Câtă vreme nu sunt luate în discuţie temele principale de pe agenda cetăţeanului (dominată mai ales de preocupări faţă de nivelul de trai), e improbabil ca populaţia să preia această violenţă verbală şi să o transpună în atitudini sociale coerente.

Acesta este unul dintre motivele care ar putea justifica reacţia scăzută a societăţii civile în faţa exceselor pe care Traian Băsescu pare a fi tentat să le facă în relaţia cu presa. Dar acesta este şi marele pericol.

Asistăm în mod evident la o exagerare, de ambele părţi. Atât jurnaliştii au exagerat (în modul în care au reflectat, în special, momentul eliberării jurnaliştilor răpiţi în Irak), cât şi preşedintele (care a criticat deschis atitudinea jurnaliştilor).

Semnalul pe care dorim să îl evidenţiem este însă acela că, în timp ce presa are dreptul să exagereze, preşedintele ţării, şi autorităţile statului în general, nu au voie să răspundă cu aceeaşi monedă.

Exagerările presei conduc la deficite de credibilitate pentru aceasta şi, relativ direct, la excluderea vocilor în cauză din spaţiul public.

Exagerările autorităţilor pot duce însă la punerea în pericol a statului de drept şi a libertăţii presei.

Aceasta este capcana în care poate cădea preşedintele Băsescu şi este absolut necesar ca ea să fie semnalată. Mai ales că preşedintele Traian Băsescu este primul şef de stat de după Revoluţie care nu s-a limitat la a comenta negativ intervenţia jurnaliştilor, ci a şi sugerat nevoia de a se rezolva această stare de lucruri.

România este un stat democratic, dar democraţia sa trebuie apărată în fiecare moment. Tentaţia unanimităţii este incompatibilă cu valorile democratice şi cele care susţin civilizaţia occidentală.

Traian Băsescu a dovedit prin ieşirile de săptămâna trecută la adresa unor jurnalişti faptul că sistemul este mai puternic decât personalităţile. El nu a făcut altceva decât să reproducă stilul foştilor preşedinţi care vedeau în presă un adversar care nu-i recunoaşte meritele, uitând peste noapte ghidul bunelor relaţii cu presa pe care părea că-l stăpâneşte integral.

În plus, atacul la adresa anumitor ziarişti reprezintă o ultimă dovadă, cronologic vorbind, a faptului că Băsescu trăieşte din conflicte, din întreţinerea unei stări de electoralitate permanentă. Fiind un lider politic plămădit din crize, Băsescu preferă stările de tensiune pentru că de fiecare dată a câştigat de pe urma lor. Prin urmare, la doar 6 luni după alegeri, stilul politic al lui Traian Băsescu menţine scena politică într-o încleştare specifică unei perioade electorale.

Consecinţa principală a acestei stări de lucruri este că subiectele de fond – nivelul de trai, integrarea etc. – trec în plan secundar. În schimb, disputele, ciocnirile, dezechilibrele monopolizează întrega atenţie a opiniei publice, împiedicând dezbaterea temelelor grele  de pe agenda publică.

Thomas Jefferson: “Libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără să fie pierdută”. Preşedintele Băsescu susţinea, cu alte cuvinte, exact aceeaşi idee la preluarea mandatului: “Orice stat sau politician care subordoneaza libertatea presei va ajunge in cele din urma sa ia libertatea poporului”. Rămâne de văzut în ce măsură Preşedintele României va transpune acest deziderat şi asupra propriilor sale relaţii cu media, dar şi cu societatea în general.

---

Administratorul

---