Orice sistem social funcţionează pe baza medierii paşnice a conflictelor sociale sau politice, înţelegând prin conflict o relaţie de opoziţie între două sau mai multe forţe sociale care au interese diferinte în ceea ce priveşte controlul asupra resurselor şi a modului lor de alocare.
Știința politică consemnează o dispută între perspectiva conflictuală asupra politicului şi viziunea paşnică legalistă. Din punctul de vedere a primeia, “puterea controlează persuasiunea, forţa stabileşte drepturile şi soluţionarea conflictelor este făcută prin înfrângerea inamicului”. Din puctul de vedere al perspectivei legaliste “forţa este păstrată în rezervă ca ultima ratio, ca un motiv ultim şi dezagreabil, iar soluţionarea conflictelor se face prin intermediul înţelegerilor, al negocierilor, al procedurilor juste.”
Criza politică nu este altceva decât o formă hipertrofiată a conflictului politic, prin care actorii abuzează de legalitate înțeleasă în sens larg de reguli (scrise și nescrise) pentru a se perpetua în poziţiile de putere.
Situaţiile conflictuale pot contribui pe de o parte la întărirea legăturilor sociale din interiorul unui sistem (prin opoziţia şi concurenţa creatoare dintre valori şi interese), dar cel mai adesea, în politică ele amplifică instabilitatea sistemului.
Ca formă a conflictului politic, crizele politice pot fi privite de asemenea din două perspective:
- În anumite situaţii, relaţiile politice cunosc momente de tensionare. În cadrul unui sistem democratic, relaţiile dintre actorii politici sunt clar reglementate prin sistemul constituţional. Conflictele politice îşi găsesc în cadrul instituţiilor deliberative cum este Parlamentul, spaţiul ideal de manifestare a divergenţelor de interese, pentru a asigura funcţionarea continuă a sistemului şi a nu bloca activitatea instituţională. {nsă, dacă actorii politici – partidele, consideră că instituţiile sistemului nu mai oferă un cadru suficient pentru a-şi afirma şi rezolva interesle, forţează regulile şi acţionează pentru a cucerii mai multă putere, provocând astfel o criză. Criza se manifestă însă paradoxal, în limitele cadrului legal-constituţional. Regulile nu sunt încălcate flagrant, dar funcţionarea instituţiilor este blocată (de exemplu, prin retragerea dintr-un guvern de coaliţie care devine astfel minoritar, prin votul negativ în Parlament, prin iniţierea de acţiuni politice împotriva adversarilor).
- Relaţiile politice dintre actorii sistemului pot cunoaşte momente de tensionare atât de intense încât, în acţiunea lor, forţele politice depăşesc cadrul constituţional care reglementează ordinea politică. De cele mai multe ori, beneficiind de susţinere politică sau speculând puterea insuficientă a adversarilor, actorii politici forţează instrumentele instituţionale pe care le au la dispoziţie pentru a acapara mai multă putere.
Crizele politice pot fi grupate pe mai multe categorii în funcţie de implicaţiile pe care le au la nivelul statului, al sistemului sau la nivelul raporturilor politice.
În funcţie de aceste dimensiuni, crizele politice prezintă următoarea tipologie:
1. Criza de guvern
- Criza de regim
- Criza socială
Criza de guvern are consecinţele cele mai puţin grave. Cu toate acestea, efectele sale pot deveni nefaste dacă gestionarea crizei este deficitară. În anumite condiţii, o simplă criză de guvern poate lua amploarea unei crize sociale, mai ales dacă actorii politici urmăresc schimbări radicale la nivelul societăţii.
- Cabinetul de coaliţie
Cabinetele de coaliție sunt prin esența lor mult mai expuse instabilitatii deoarece sunt compuse din forte politice distincte ale caror interese pot intra în conflict, mai ales dacă nu-și stabilesc obiective comune clare sau dacă pe parcursul „mariajului” unul sau mai mulți parteneri își schimbă agenda politică după care acționează.
Teoria politică spune că există mai multe tipuri de cabinete de coaliție.
1. Coaliţii minimal câştigătoare formate din partidele care sunt minimal necesare pentru a forma un cabinet majoritar. Coaliţiile minimal câştigătoare presupun existenţa obligatorie a tuturor partenerilor, deoarece plecarea unuia ar invalida coaliţia, datorită susţinerii parlamentare minoritare. Premisa fundamentală a acestui tip de coaliţie constă în faptul că partidele sunt interesate în maximizarea puterii lor, adică în participarea la guvernare şi ocuparea a cât mai multor locuri în cabinet.
2. Coaliţii de dimensiuni minime: menţine toate condiţiile coaliţiei minimal câştigătoare cu precizarea că partidele tind să formeze coaliţii care beneficiează de cea mai restrânsă majoritate parlamentară posibilă.
3. Coaliţii cu cel mai mic număr de partide: utilizează criteriul “înţelegerii prin tranzacţie”. Acest tip de coaliţie presupune implicare în coaliţie a celui mai mic număr posibil de coaliţii pentru a uşura negocierile şi profitul în formarea coaliţiei şi a menţine o stabilitate mai mare a coaliţiei.
4. Coaliţii de interval minimal: formarea şi stabilitatea coaliţiilor este mult uşurată dacă în componenţă intră partide cu preferințe politice apropiate.
5. Coaliţii câştigătoare minimale conectate sunt compuse din partide adiacente pe scara politică care se lipsesc de parteneri inutili.
Cazul românesc şi premisele instabilităţii
Actuala coalitie aflata la putere se se integrează modelulului coaliției minimal câștigătoare. Faptul că Alianța D.A. nu a avut o problemă în a accepta colaborarea un partid precum PUR (actual PC) diferit din punct de vedere doctrinar și cu care s-a aflat în conflict în campania electorală sugerează că scopul politic urmărit a fost atragerea numărului minim de voturi în parlament pentru formarea guvernului, deci pentru preluarea structurilor de putere.
Premisa principală a instabilității coaliției a fost stabilită de președintele Băsescu încă din ianuarie 2005, când a etichetat unul din factorii noii structuri de putere drept „soluție imorală”, introducând totodată spectrul alegerilor anticipate care a stimulat electoralitatea și implicit conflictele politice.
Cauzele instabilității cabinetului de coaliție sunt mai multe:
1. Numărul mare de partide din care este formată coaliţia de guvernare (este vorba de patru formațiuni politice iecare cu propria agendă) [1]
2. Convergenţa politică tot mai redusă dintre membrii coalitiei (in decembrie 2004 coalitia a pornit in fapt cu trei agende care au devenit complementare – a Alianței, a UDMR si a PUR (PC) – pentru ca astăzi să asistăm la concurența a patru agende, fiecare la fel de prioritară din perspectiva inițiatorilor).
3. Lipsa de omogenitate a termenului major al coaliţiei. Alianta D.A. a încetat să functioneze ca o forță politică omogenă capabilă să impună ritmul și să dea tonul. Despățirea dintre PNL si PD a dus la dispariția unui reper puternic de putere, fapt care a stimulat o independență mai mare a partenerilor minori (UDMR si PC) care si-au mărit pretențiile și au stimulat indirect coflictele. Astfle, s-a ajuns la situația ca în prezent să asistăm la un conflict între viziuni diferite la nivelul puterii: cea radicală a PD, cea moderată a PNL, cea constituțională a UDMR și cea anti-șantaj a PC.
4. Intervenționismul prezidențial și Imposibilitatea stabilirii unui status-quo-ului în ceea ce priveşte distribuţia puterii între parteneri. Deși a încercat să evite erorile guvernării CDR, Alianța D.A. și coaliția nu au reușit să stabilească împărțirea unor zone stricte de responsabilitate. Intervențiile periodice și neanunțate ale președintelui Băsescu au anulat posibilitatea stabilirii unui cadru fix de relaționare. De exemplu, PC nu a a fost nici un moment sigur de poziția sa în cadrul structurilor de puter din cauza ostilității deschise a șefului statului, motiv pentru care a căutat permanent să-și creeze portițe și oportunități de salvare.
5. Lipsa unor alţi parteneri politici viabili (politic şi ca pondere) din afara coaliţiei. Fiecare dintre partenerii coaliției este indispensabil pentru menținerea la guvernare. Deşi, în mod normal o astfel de situaţie ar trebui să determine o întărire a stabilităţii coaliţiei, totuşi ea constituie o sursă de instabilitate, deoarece încurajează unul din partenerii majori (cuplul PD – Băsescu) să caute o soluție alternativă (alegerile anticipate și stabilirea unei noi majorități).
[1] PNL si PD iau deja decizii politice individuale si ocolesc instrumentele de armonizare a deciziilor din cadrul Aliantei D.A.
