Procesul de mitologizare agresivă la care a fost supus cazul Iovan poate fi considerat simptomatic pentru starea actuală a societăţii româneşti. Prezentarea în mass-media a evoluţiei cercetărilor Parchetului nu a exclus interesul pentru “adevăr”, dar acesta nu a ocupat nici pe departe locul central.
De la legitima apărare la “lupta de clasă”
“Adevărul” a fost definit ca răspuns la întrebarea: “A fost sau nu Adrian Iovan în legitimă apărare?” Dezbaterea s-a purtat pe marginea articolelor din Codul Penal privind legitima apărare. Cazul Iovan, primul de acest fel intens mediatizat, a ridicat probleme noi (apărute după Revoluţie), care ţin de aplicarea principiului garantării proprietăţii. Pentru a găsi răspunsuri, cazuistica a fost căutată, nu întâmplător, în Statele Unite, de unde vin filmele care prezintă, în serie, poveşti asemănătoare.
Dimpotrivă, întrebarea care a stârnit cele mai mari pasiuni a fost dacă Adrian Iovan a tras intenţionat sau nu. Supoziţia acestei întrebări este străvezie. În primul rând, este foarte greu de ajuns la adevăr şi atunci răspunsul ţine de opţiunea fiecăruia. Dacă nu l-a împuşcat voluntar, atunci se poate vorbi de legitimă apărare. Dacă, însă, l-a împuşcat cu bună ştiinţă, avem cazul unui bogat care împuşcă un sărac.
Cazul Iovan a fost prezentat pe larg în jurnalele tuturor televiziunilor, fără excepţie. Cu toate acestea, problema legitimei apărări a fost insuficient dezbătută. După hot news nu a mai urmat discuţia la rece. Ea a fost treptat înlocuită de procesul mediatic, organizat în mare măsură de OTV, dar şi de emisiunea « Naşul » (B1TV). Acest proces a mers în paralel cu audierile Parchetului, dar s-a evidenţiat prin scopuri total diferite. Dacă Justiţia avea menirea să caute adevărul privind strict acest caz, mass-media a dat curs unor puternice resentimente ale săracilor faţă de bogaţi. Într-o societate comunistă imaginară, proiectată într-un viitor relativ apropiat, Bogdan Iancu ar putea fi un model de erou, demn de manualele de istorie. Cazul Iovan a fost practic mitologizat, a devenit o paradigmă de interpretare a relaţiilor dintre săraci şi bogaţi în România de azi, expresia “luptei de clasă”. Esenţa acestei viziuni a fost exprimată, într-o emisiune televizată, de Mihaela Bălănel, sora lui Bogdan Iancu: „Ia să zică Romaniţa Iovan cum a făcut 6 milioane de dolari!”
De la cazul Iovan la mitul Iovan
Există toate elementele favorabile pentru a crea un mit din acest caz:
- Bogdan Iancu era foarte sărac, familia Iovan este, raportat la veniturile majorităţii românilor, foarte bogată. (Romaniţa Iovan se află în topul celor mai bogate 50 de femei din România, cu o avere estimată la 6 milioane de dolari).
- Bogdan Iancu locuia într-o garsonieră închiriată din cartierul mărginaş Berceni, în timp ce familia Iovan locuieşte într-o supervilă din Primăverii, un cartier rezidenţial al Capitalei.
- Avocatul mediatic al lui Bogdan Iancu este chiar sora acestuia, Mihaela Bălănel, ea însăşi o fată săracă (dar isteaţă). Ea reuşeşte să facă faţă celor doi versaţi (şi bogaţi) avocaţi angajaţi de familia Iovan.
- Bogdan Iancu a fost împuşcat (voluntar sau involuntar) cu o puşcă de vânătoare. Vânătoarea este un hobby al celor bogaţi. Este asociată cu bărbăţia, dar şi cu un caracter nemilos. Ideea că a avut loc o vânătoare (a fost împuşcat ca şi cum ar fi fost un animal) a fost stimulată de supoziţia că Iancu a fost omorât în timp ce dorea să fugă.
- În primele imagini televizate, Adrian Iovan şi-a ascuns ochii în spatele unor ochelari cu lentile negre. Impresia a fost că omul are ceva de ascuns, că se simte vinovat de ceva, adică de crima comisă.
- În declaraţiile publice, în special Romaniţa Iovan a manifestat o atitudine arogantă. Soţii Iovan au fost percepuţi ca fiind nişte oameni răi. Prin contrast, Mihaela Bălănel l-a prezentat pe fratele său ca pe un om fundamental bun.
- Romaniţa Iovan era însărcinată la data la care s-a produs evenimentul. Ulterior a pierdut copilul, ceea ce în popor este considerat a fi consecinţa unui blestem.
- Realitatea că Bogdan Iancu era un infractor recidivist a fost estompată, contextualizată, explicată de condiţia socială a acestuia. Prin contrast, a fost ignorată aproape total prezumţia de onorabilitate a unui pilot. Adrian Iancu a primit, în schimb, atribute negative din partea soţiei. Romaniţa Iovan a fost suspectată că şi-a adunat averea pe căi necinstite.
MITUL[1]. Bogdan Iancu este un tânăr proletar, care acţionează sub imboldul revoltei sociale. El este revoltat de nedreptatea strigătoare la cer a societăţii. Faptul că fură nu este un lucru bun în sine, dar este legitim. La urma urmelor, fură de la cei bogaţi, de la cei care au furat şi fură la rândul lor. Dacă cei bogaţi nu ar fi furat, Bogdan Iancu (şi toţi cei din aceeaşi clasă cu el) nu ar fi fost atât de săraci. (Aici poate apărea şi supoziţia, comună în mitologia comunistă şi nu numai, că hoţii de felul lui Bogdan Iancu nu fură pentru sine, ci pentru cei săraci, pentru cei ca el). Cei bogaţi, însă, fură şi astfel comit o nedreptate, care trebuie răzbunată. Bogdan Iancu nu poate apela la autorităţi, pentru că acestea ascultă glasul celor bogaţi. Autorităţile se identifică, în fapt, cu clasa celor bogaţi. Singura lui soluţie este să-şi facă dreptate singur.
De partea cealaltă, Adrian Iovan este un capitalist ajuns la vârsta a doua, care practică pilotajul mai mult ca pe un hobby. Familia Iovan se învârte în zona de high life. Pentru Romaniţa şi Adrian Iovan, oameni ca Bogdan Iancu nu există. Dacă sunt ucişi, nu este o mare pierdere. În fapt, Adrian Iovan l-a ucis cu sânge rece pe Bogdan Iancu, ca la vânătoare, şi asta pentru a-i dovedi soţiei sale că este un mascul adevărat şi un stăpân demn al propriei proprietăţi. Justiţia nu-l va condamna, pentru că familia Iovan dispune de suficienţi bani pentru a influenţa Justiţia[2].
Semnificaţia mitului
Mai mult decât cazul în realitatea sa, mitul construit explică o realitate socială.
- În primul rând, polarizarea socială a condus la diferenţieri nete de mentalitate între bogaţi şi săraci. Distincţia de castă, relativă sau mascată în perioada comunistă, este acum din ce în ce mai tranşantă (inclusiv prin retragerea bogaţilor în zone rezidenţiale). În plus, « clasa muncitoare » s-a întors la condiţia de « exploatată ».
- Sentimentul « luptei de clasă » este stimulat de diferenţa din ce în ce mai mare între ritmul de acumulare al celor bogaţi şi ritmul săracilor. Cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai tare, cei săraci rămân tot săraci[3]. Conceptul marxist al luptei de clasă este potrivit pentru că reflectă aceeaşi realitate pe care o evidenţia şi Marx pentru societăţile occidentale din secolul al XIX-lea, aflate în faza acumulărilor primitive de capital.
- Neîncrederea în bogaţi a celor săraci este şi o raportare negativă la ideea de proprietate. Într-o anumită măsură, proprietatea este considerată un furt. Această idee este o piedică importantă, în primul rând o piedică mentală, în realizarea dorinţei de îmbogăţire a românilor. Introducerea în Constituţie a principiului garantării proprietăţii nu a însemnat şi o recunoştere a acestui principiu la nivelul societăţii.
- O mare parte a românilor nu crede în Justiţie şi, în general, în ideea de autoritate legală (în instituţii). Aceasta este şi o explicaţie a remanenţei mitului conducătorului, a opţiunii electorale pentru conducători autoritari şi carismatici.
[1] Acest mit este o interpretare dusă la extrem. În realitate, însă, interpretările variază între varianta factuală şi cea mitologică, iar atributele de imagine, negative sau pozitive, se pot multiplica indeterminat.
[2] În această interpretare, legitima apărare este considerată o justificare nedreaptă. Tocmai de aceea mass-media nu a insistat pe această temă.
[3] Ultimul „Top 300” al celor mai bogaţi români, întocmit de revista „Capital”, evidenţiază o creştere a veniturilor pentru acest grup de 3 miliarde de dolari. Această creştere nu a fost proporţională în rândul majorităţii românilor.
