Anul 2005 se termină exact aşa cum a început: prin lupte de legitimare sau delegitimare a lui Traian Băsescu. Preşedintele României este personajul în jurul căruia se construiesc astăzi strategii, se lansează mesaje, se conturează inclusiv reforme instituţionale. Traian Băsescu a devenit, în doar un an de zile, reperul fundamental al vieţii politice româneşti într-o manieră comparabilă cu modul în care Ion Iliescu a devenit centrul politicii româneşti după 1989. Şi atunci, ca şi acum, partidele politice îşi desfăşoară activitatea politică prin raportare la cel mai important personaj politic, ignorând altfel clivajele sociale sau diferenţele doctrinare. În timp, această atitudine a contribuit la personalizarea excesivă a vieţii politice, cea care este în foarte mară măsură responsabilă pentru scăderea forţei instituţiilor democraţiei româneşti. Transformarea lui Traian Băsescu în reper principal s-a realizat pe baza unui proces amplu, la care au contribuit în măsuri egale atât partidele (fie ele de la putere sau din opoziţie[1]), cât şi restul societăţii (opinia publică, instituţiile statului, mass-media, societatea civilă). Mai mult, Traian Băsescu însuşi a stimulat acest proces, intuind cât de mult îl avantajează un astfel de proces. Principalele direcţii ale acestei transformări au fost următoarele:
– PSD lansează mesaje legate de putere doar dacă acestea îl pot lovi direct pe Traian Băsescu (acest sindrom este evident atât la Adrian Năstase, cât şi la Mircea Geoană, ambii foşti competitori ai actualului preşedinte); PSD nu atacă guvernarea în sine, ci rolul pe care îl joacă Băsescu în această guvernare; din acest motiv, îşi limitează inconştient forţa şi chiar credibilitatea ca partid politic.
– PD susţine iniţiative guvernamentale doar în măsura în care Traian Băsescu se asociază public cu acestea. Spre exemplu, au fost atacate şi apoi susţinute proiectele de infrastructură în funcţie de modul în care preşedintele a vorbit despre acest subiect. De altfel, PD este exemplul cel mai bun de subordonare a unei instituţii intereselor unui singur om.
– Şi PNL îşi construieşte strategiile politice în funcţie de ceea ce face sau îşi imaginează că face Traian Băsescu. Momentul demisiei/răzgândirii lui Călin Popescu Tăriceanu a fost mai legat de relaţiile cu Traian Băsescu (din ce în ce mai ostile după acest moment) şi mai puţin determinate de pretextul integrării europene sau de criza inundaţiilor. Disputele din PNL se poartă pe subiecte legate de Traian Băsescu, dar şi în jurul unor personaje mai mult sau mai puţin apropiate de şeful statului.
– Presa mediatizează excesiv activitatea prezidenţială, comparativ cu alţi actori, cărora le minimalizează excesiv rolul. Ultimele zile au fost dominate de bilanţuri prezentate la mai multe televiziuni, în care elementul de referinţă era, evident, Traian Băsescu. S-au organizat fie materiale speciale la jurnalele de ştiri (la PRO TV, spre exemplu), sau ediţii speciale (la Realitatea TV), în care s-a vorbit pe larg despre rolul (pozitiv şi negativ) avut de noul preşedinte. Opiniei publice îi este indicat astfel că cel mai important indiciu despre guvernare, in ultimul an, este legat de performanţele sau gafele lui Traian Băsescu. Concomitent, sunt ignorate alte elemente mai obiective, precum performanţa instituţională sau capacitatea administrativă.
– Societatea civilă se raportează vizibil doar la subiecte asociate şefului statului (justiţia, reforma politică, grupurile de interese etc). Alte teme (si acelea de interes) nu mobilizează la fel de puternic ONG-urile, vocile active de anul trecut preferând în acest an o pasivitate tot mai evidentă.
– Alţi actori politici îşi planifică revenirea sau lansarea în politică prin raportarea critică la Traian Băsescu (exemplele cele mai bune sunt date de Emil Constantinescu şi de Cosmin Guşă). Atacurile la adresa lui Traian Băsescu sunt facile şi chiar raţionale, fiindcă orice strategie de marketing presupune atacarea liderului. În prezent, liderul este Traian Băsescu. Prin urmare, astfel de atacuri vor mai exista, cazul în sine fiind singurul care se va regăsi în orice regim.
Preşedintele a preferat să stimuleze acest comportament al societatii, implicându-se voit în foarte multe subiecte vizibile. Fostul preşedinte, Ion Iliescu, avea o activitate mediatică relativ comparabilă cu actualul preşedinte, dar mult mai puţin conflictuală. Traian Băsescu preferă crizele comportamentului instituţional, deoarece crizele îi permit o vizibilizare personală mult mai mare. Populaţiei îi este mult mai uşor să aleagă între el şi altcineva, atunci când se pune problema unei opţiuni de politici sau de filosofie guvernamentală, decât să aleagă între două soluţii tehnice, complicate şi aproape imposibil de asimilat de oamenii obişnuiţi. Clasa politică îi facilitează acest demers, reluând la scară naţională conflictul existent între 2000 şi 2004 la Primăria Capitalei (toate temele sunt personalizate, lumea fiind forţată să aleagă între Băsescu şi altcineva; or, câtă vreme Băsescu se menţine în fruntea sondajelor de opinie, această alegere îl favorizează întotdeauna; pe măsură ce câştigă câte o astfel de dispută, poziţia sa în sondaje se consolidează; este un cerc vicios din care Traian Băsescu nu vrea să iasă şi pe care restul clasei politice nu îl percepe la adevărata sa dimensiune).
Traian Băsescu este favorizat de o evaluare făcută, la final de an, în care elementul principal este el însuşi. Principalul motiv este acela că sentinţa poate fi dată mai degrabă de opinia publică decât de alte instanţe specializate. Preşedintele poate cere legitim să i se evalueze performanţa din perspectiva propriilor angajamente, iar la acest capitol lucrurile stau relativ pozitiv pentru actualul locatar de la Cotroceni. Traian Băsescu a reuşit să impună pe agenda publică mai multe teme (securitatea la Marea Neagră, nevoia de reformă în justiţie şi în viaţa politică, relaţiile cu Republica Moldova, axa Bucureşti-Londra-Washington etc), a reuşit să se implice cu succes în mai multe crize, dând impresia unor rezolvări personale (criza jurnaliştilor răpiţi, greva profesorilor, scumpirea carburanţilor etc) şi a reuşit să îşi pună în practică intenţia de a se afirma ca preşedinte jucător. Interesant este însă că aceste proiecte, care definesc un preşedinte de succes, nu iau decât foarte puţin în calcul dimensiunea răspunderii guvernării. Problemele sociale şi economice (în creştere), ritmul integrării, dificultăţile administrative – toate acestea sunt eludate, indiferent de modul în care actuala coaliţie şi le asumase prin programul de guvernare. Proiectele în care a reuşit Traian Băsescu ţin aproape exclusiv de propria evoluţie individuală şi mai puţin de angajamentele comune luate în coaliţie.
Reuşind să se impună ca deţinător monopolist al dreptului de a enunţa agenda publică, Băsescu are şansa de a defini clar inclusiv criteriile pe baza căruia trebuie el însuşi evaluat. Din acest punct de vedere, este evident că nu va prefera o evaluare în care nivelul creşterii propriei puteri politice (rezultată în urma definirii ca preşedinte-jucător) ar fi însoţită şi de o creştere a propriei responsabilităţi. Această responsabilitate va trecută pe umerii altora, indiferent cât de ilegitim sau imoral ar fi acest lucru (aceşti alţii fiind, cel mai simplu, guvernanţii lui Tăriceanu).
Finalul anului 2005 confirmă că Traian Băsescu este centrul, iar viaţa politică se învârte în jurul său. Marea schimbare a acestui an este înlocuirea lui Ion Iliescu cu Traian Băsescu, nu doar în funcţia de la Cotroceni, dar şi în cea de reper fundamental al vieţii social-politice interne. Restul schimbărilor sunt mai puţin vizibile. Rămâne de văzut în ce măsură anul următor consacra actuala tendinţă de redefinire clivajelor, polarizând partidele între forţe care îl sprijină pe Băsescu şi forţe care i se opun. De altfel, de modul în care se va desfăşura acest proces se va putea evalua şi capacitatea actualului preşedinte de a recâştiga ulterior alegerile.
[1] Trebuie mentionat ca singurul partid important care nu s-a raportat exclusiv sau in mod principal la Traian Basescu a fost, in acest an, Partidul Romania Mare. Poate acesta este si unul dintre motivele pentru care PRM a crescut constant in sondaje, spre deosebire de restul formatiunilor politice.
