Presedintele Traian Basescu va ramane, in urmatoarele zile, fara unul din principalii sai consilieri: Andrei Plesu. El se va retrage din motive de sanatate. Plesu, care detine functia de consilier prezidential pe probleme de politica externa, urmeaza sa aiba in zilele urmatoare o discutie cu Basescu, pentru a-i propune, eventual, un inlocuitor.
Conduita instituţiei prezidenţiale în contextul unei crize deosebit de grave – răpirea jurnaliştilor din Irak – este din nou marcată de două mişcări dificil de justificat:
1. Consilierul prezidenţial pe probleme de politică externă (cel puţin teoretic, un personaj esenţial în procesul de luare a deciziilor referitoare la rezolvarea crizei) îşi părăseşte postul într-un moment critic, lăsându-l descoperit (nu a fost citat încă un posibil înlocuitor); remarcăm că echipa lui Băsescu este acum şi mai fragilă, după ce de câteva luni a rămas descoperit şi postul de consilier pe probleme de siguranţă naţională (această incapacitate de promovare a unor nume de prestigiu în propria echipă spune ceva şi despre abilitatea lui Băsescu de a lucra în echipă).
2. Preşedintele asociază răpirea jurnaliştilor cu un eveniment legat de imaginea personală, respectiv tăierea celebrei sale şuviţe (el a afirmat, textual, într-o manieră discutabilă, că această mişcare ar putea purta noroc jurnaliştilor din Irak); două sunt elementele criticabile ale acestei asocieri:
– Într-un moment care solicita sobrietate şi seriozitate din partea tuturor instituţiilor statului (din motive multiple, printre care cele mai grave sunt inundaţiile şi răpirea), preşedintele recurge la artificii de imagine, pentru a se menţine în atenţia opiniei publice
– Asocierea cu tăierea şuviţei trivializează răpirea jurnaliştilor; la un nivel mai profund simbolic şi speculativ, tăierea şuviţei devine unicul gest concret, unica soluţie invocată de preşedinte în mod explicit pentru rezolvarea crizei jurnaliştilor (până acum, celelalte acţiuni ale preşedinţiei nu au fost enunţate de preşedinte, ci de purtători de cuvânt şi de comunicate).
Gestul lui Andrei Pleşu, dincolo de motivele invocate oficial, nu poate fi întâmplător (mai ales că are loc într-un moment extrem de delicat).
Raţiunea legată de sănătate nu funcţionează – dată fiind importanţa momentului şi acutizarea unei chestiuni legate strict de domeniul său de activitate, părăsirea postului din motive medicale nu putea fi justificată decât de o criză sau de o înrăutăţire dramatică a stării de sănătate (nu a fost cazul).
Prin urmare, plecarea sa a fost fie un semnal de delimitare faţă de soluţiile aplicate de preşedinţie în cazul răpirii jurnaliştilor (chiar o încercare de disociere de posibilele consecinţe negative), fie urmarea unei divergenţe sau diferenţe de opinii cu preşedintele pe această temă.
Prin această plecare a lui Pleşu se poate anticipa şi o deteriorare a relaţiilor preşedintelui român cu spaţiul german, de care fostul consilier are relaţii strânse.
