Alegerile locale din acest an au fost marcate de mai multe premiere care, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi-au pus amprenta atât asupra campaniei electorale, cât şi asupra rezultatelor finale:

–          au fost primele alegeri locale desfăşurare după aderarea la UE; pe lângă relevanţa simbolică, acest aspect a mărit miza alegerilor deoarece resursele publice la care câştigătorii au acces sunt foarte mari, iar perspectivele economice şi sociale sunt favorabile unei guvernări de succes.

–          legislaţia electorală s-a modificat permiţând alegerea în mod direct a preşedinţilor de CJ; din nou miza alegerilor a crescut.

–          spaţiul politic a fost şi este unul conflictual, fiind influenţat de un preşedinte care doreşte să domine. Tensiunile cresc, iar atitudinile se radicalizează de fiecare dată când conflictul partizan este structurat în jurul unui personaj antagonic, maniheist.

ATMOSFERA DE CAMPANIE

Campania a început foarte, foarte târziu. Partidele au aşteptat ca ceilalţi să îşi desemneze candidaţii. S-a aşteptat mult să se vadă dacă se introduce votul uninominal la CJ. Din aceste cauze, multe decizii strategice s-au luat cu doar câteva săptămâni înainte de campanie. În consecinţă, candidaţii şi-au lansat programele abia în campanie, unii având nevoie de mult timp pentru a-şi agrega echipe, fonduri, resurse. Impresia de noncombat, sugerată de Băsescu, a fost şi o consecinţă a acestei întârzieri.

A doua explicaţie a apatiei din această campanie este dată de poziţia neclară a tuturor partidelor mari: atât la putere, cât şi în opoziţie. Complicaţia hărţii politice face ca PD-L (în opoziţie faţă de guvernare, la putere în Bucureşti şi în poziţii de forţă în teritoriu şi în sondaje), PNL (la guvernare, cu poziţii tari în ţară, dar cu slăbiciune organizaţională şi în opoziţie în Bucureşti) şi PSD (la putere şi în opoziţie în măsuri cvasi-egale atât în ţară, cât şi în Bucureşti) să nu aibă posibilitatea unor atitudini ferme. De aici, tonul ezitant şi neclar. Singurii actori care şi-au asumat poziţii foarte dure şi tranşante au fost Traian Băsescu şi Ion Iliescu (ultimul fiind însă obligat de complicaţia Oprescu să fie tranşant doar faţă de Băsescu).

La Bucureşti, s-au confruntat două paradigme:

–          Bucureşti pro sau contra actuala administraţie (deci, sentimentul anti-Videanu devenea justificarea unei schimbări care, dusă până la capăt, însemna şi un vot de blam pentru Băsescu); extensia argumentului este Bucureştiul unui independent vs Bucureştiul partidelor (a tuturor de până acum)

–          Bucureşti pro Băsescu vs Bucureşti pro Iliescu (PDL a forţat argumentul că direcţia oraşului e bună şi că o schimbare poate însemna întoarcerea la Iliescu şi la cei 322)

Spre deosebire de alţi ani, niciuna dintre aceste paradigme nu a fost dominantă. De aici, disiparea voturilor.

DIFERENŢE DE FOND

Alegerile locale din 2008 sunt foarte diferite ca miză de alegerile locale din anii trecuţi. Au apărut trei factori noi care trebuie luaţi în calcul atunci când se face o analiză:

–          În primul rând, vom discuta despre bugete mărite, amplificate de fondurile europene, precum şi de creşterea economică. Aceasta face ca interesul pentru funcţiile locale să fie mai mare. Bugetele unor judeţe tind să devină foarte importante, mai ales din perspectiva de gestionare a fondurilor de dezvoltare venite de la UE.

–          În al doilea rând, votul uninominal la Consiliile Judeţene a personalizat profund competiţia, punând partidele pe un plan secund şi aducând în prim-plan performanţa personală a celor care aspiră la această funcţie. Perspectiva de a se legitima public această funcţie, asociată în trecut doar cu atribute negative de imagine, a mobilizat energii noi.

–          În al treilea rând, contează şi perspectiva votului uninominal de la Parlament, care a făcut ca cei care vor să aibă o şansă în plus de a deveni senator sau deputat să intre şi mai puternic în competiţie, pentru a-i ajuta pe candidaţii locali. Fiindcă de cei care vor deţine funcţii în administraţie va depinde la toamnă, sau în primăvara viitoare – oricând se vor desfăşura alegerile generale, obţinerea unui atu poate decisiv.

O REVENIRE A TEHNICILOR VECHI

Mijloacele de campanie folosite au înregistrat un regres evident.

Am văzut o îmbinare de tehnici clasice (campania agresivă de afişaj – dominată de PDL, care a colorat România în portocaliu, luptele locale pentru “teritoriu”, pomana mascată, organizarea de tombole şi concursuri, caravanele electorale, emisiunile de dezbateri) şi tehnici mai moderne (folosirea cercetării autentice, internet, folosirea endorsement-ului etc).

Există mai mult amatorism şi diletantism ca în anii trecuţi, dat de dorinţa multor candidaţi de a cheltui puţin pe sprijinul profesionist. De pildă, se fac în continuare sondaje cu propriii voluntari, în loc să se apeleze la firme specializate. Aceasta face ca accentul să fie pus mai mult pe aspect şi mai puţin pe conţinut. Candidaţii sunt mai interesaţi de afişele lor decât de programele pe care trebuie să le prezinte. Oricum, e mai simplu să apelezi la o firmă care să îţi facă afişe decât la o consiliere de specialitate care să te ajute să faci un master-plan pentru o localitate. De altfel, campania electorală a devenit în ultimii ani tot mai mult un spectacol de sunet şi lumină şi tot mai puţin o dezbatere pe politici. Aceasta vine şi din convingerea, falsă, că soluţiile de dezvoltare a unei localităţi sunt clare şi că ceea ce lipseşte este doar voinţa de a le pune în aplicare.

Cheltuielile de campanie oficiale au scăzut.

Conform unei monitorizări făcute de IPP, se vede că sumele oficiale sunt foarte mici. Blaga a cheltuit cel mai mult pentru publicitatea în presă dintre candidaţii din Bucureşti (cu cca 270.000 euro), urmat de departe de Diaconescu (86.000), Orban (85.000), Guşă (14.000) şi Oprescu (10.000). Cifrele reale sunt evident mult mai mari, dar ca de obicei nu există transparenţă în finanţarea campaniilor şi nici capacitate instituţională de control al acestor cheltuieli. În teritoriu, evaziunea fiscală este extrem de mare, ea fiind însă aproape imposibil de verificat în cadrul legal actual.

NU S-AU AFIRMAT NUME SPECTACULOASE

Nu au ieşit în evidenţă candidaţi de marcă la nivel naţional.

Marile confruntări nu există. În multe localităţi în care altădată ar fi fost dezbatere intensă, acum competiţia este ternă. Fie pentru că primarii în funcţie nu au concurenţă reală (cazul Clujului, Sibiului, Constanţei sau Timişoarei), fie pentru că acolo unde există concurenţă, nu există personalităţi suficient de hotărât implicate (cazul Bucureştiului, unde s-a intrat în cursă pe ultima sută de metri). Ce s-a întâmplat la Bucureşti a contat major, fiindcă acest oraş exercită încă o puternică influenţă asupra stării de spirit din ţară. Foarte probabil, după primul tur de scrutin, situaţia se va schimba, fiindcă atunci se va conştientiza mai mult miza directă, şi pentru partide şi pentru candidaţii rămaşi în cursă.

Spre deosebire de alţi ani, acum nu a mai existat un candidat „de senzaţie”. În anii trecuţi, printre candidaţii de rang secund de la locale sau generale, ieşea mereu în evidenţă câte cineva, prin stil, propuneri sau prin prospeţime (nume precum Vosganian, Ciuhandu, Frunda, sau partide precum PAC, UFD sau URR). Acum, nu a existat un asemenea candidat (Cristian Diaconescu avea potenţialul de a fi un astfel de candidat, dar acesta nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor).

BLATUL. LIPSA DE COMBATIVITATE

S-a impus impresia blatului, dar ea a fost mult supraestimată. Au existat, evident, înţelegeri politice punctuale (cazul Târgu-Mureş).

Nu se discută proiecte, nu există polarizare, nu avem o competiţie evidentă.

Prin comparaţie cu anul 2004, impresia generală este a unei campanii lipsită de confruntări. Apatia populaţiei (care în sondaje anunţa de la începutul anului că e dispusă într-o proporţie de 70% să voteze cu cei aflaţi în funcţii) s-a transmis actorilor politici (partide, staff-uri, candidaţi) care nu au mai fost capabili să producă mobilizarea din 2004. Lipsa unui partid de opoziţie sau a unei atitudini ferme de opoziţie s-a văzut. Dezinteresul a fost molipsitor şi în mass-media, confruntările electorale fiind puţine, iar cele care au existat au fost terne, lipsite de momente memorabile care să producă, într-o formă sau alta, reacţii vizibile în planul electoratului.

Cert este că una dintre particularităţile campaniei de la Bucureşti a fost ostilitatea scăzută între principalii favoriţi.

TEMELE DE CAMPANIE AU LIPSIT

Soluţii unice pentru oraş.

Un fenomen ciudat a marcat campania de la Bucureşti – impresia că nu există alternative la soluţiile pentru oraş. S-a impus ideea că la problemele concrete ale oraşului există un set clar de rezolvări unice, pe care nimeni nu le contestă. Singurul lucru care contează este caracterul candidaţilor şi capacitatea lor de pune în aplicare aceste soluţii. Absenţa unei dezbateri pe diverse soluţii practice, precum şi absenţa unor propuneri alternative a fost o constantă care a diluat mult din campanie.

Temele de campanie au fost într-o destul de clară criză.

Tema corupţiei, încălzită de Traian Băsescu în 2004, nu mai are în prezent la fel de multă aderenţă, după anii de guvernare în care s-a mizat foarte mult pe lupta împotriva corupţiei, dar fără rezultate. Dreapta a încercat să sugereze că există o lehamite faţă de corupţie, în condiţiile în care sistemul politic îşi protejează puterea şi nu permite reformarea.

După integrare însă, au apărut teme preponderent economice, mult mai direct legate de oameni. Aceste teme (preţuri, servicii, salarii, facilităţi etc) nu îşi găsesc prea mult rezolvarea în actualul establishment politic. De asemenea, pentru candidaţii de la locale, teme despre dezvoltare şi despre economie presupun, inevitabil, mai multă pregătire şi mai multă fundamentare. Care, evident, nu există.

A mai existat un efect: populaţia a respins prin vot exacerbarea temei corupţiei de către dreapta şi Băsescu. Oameni hăituiţi cu procese şi acuzaţii au câştigat detaşat competiţii electorale. Apare o problemă aici: fie hărţuiala instituţiilor a fost politică, fie ea arată o lipsă totală de eficienţă a structurilor din justiţie (ambele concluzii arată un eşec major pentru guvernarea Tăriceanu-Băsescu).

ROLUL LUI BĂSESCU

Traian Băsescu a intrat abrupt şi direct în campanie electorală, el lansând tema „blatului” care a devenit imediat leit-motivul campaniei, preluată in corpore de către toţi ceilalţi actori politici.

Modul în care şeful statului a influenţat campanie electorală indică o dată în plus că Traian Băsescu rămâne centrul politic în jurul căruia gravitează toţi ceilalţi actori ai scenei politice. Niciunul dintre candidaţi nu a fost capabil să producă o temă vizibilă care să îşi pună amprenta major asupra campaniei, iar acest lucru s-a produs doar odată cu intrarea în joc a preşedintelui Băsescu. De altfel, Băsescu a fost principalul promotor al candidaţilor PD-L, în condiţiile în care Emil Boc a lipsit cu desăvârşire din această campanie.

Implicarea lui Traian Băsescu în campania electorală a fost legitimată de către şeful statului ca o reacţie la atacurile venite dinspre candidaţii intraţi în campanie.

În realitate, nu se poate vorbi despre transformarea lui Traian Băsescu într-o ţintă de către candidaţii la PMB, şeful statului fiind foarte puţin adus în discuţie. De altfel, preşedintele lansase o ameninţare voalată la începutul campaniei ca el să nu fie adus în discuţie ca temă de campanie şi, în absenţa unor candidaţi care să îşi asume explicit atacarea moştenirii lui Băsescu şi a activităţii lui la primărie, campania a trenat.

CARCTERUL VIOLENT AL CAMPANIILOR

S-a remarcat o revenire a tehnicilor violente în campanie.

Dacă în trecut, pe măsură ce ne îndepărtam de 1990, violenţa fizică din campanii se sublima tot mai mult în una simbolică (aşa cum trebuie într-o democraţie), acum, după patru ani de violenţă a preşedintelui Băsescu, s-a constatat o revenire la mijloace ale violenţei fizice.

În ţară au fost tot mai multe cazuri de lupte de stradă, de oameni bătuţi, băgaţi în spital, cu picioare rupte, ameninţaţi direct. Au existat şi afişe cu candidaţi cu bâte de baseball. S-a trecut de la lupta simbolică la lupta directă.

Folosindu-se modelul Băsescu, se sugerează că venirea la putere a unui candidat înseamnă anihilarea adversarilor, eventual chiar fizică, dar şi a susţinătorilor acestora. Democraţia înseamnă teoretic mai mult protejarea minorităţilor de tirania majorităţii decât o instituţionalizare a vocii majorităţii. Pe fondul unei creşteri a violenţei în mai multe state europene (cazul Italiei), acest fenomen ar trebui să fie unul îngrijorător pentru viitor.

FRAUDELE

Se vorbeşte tot mai puţin de fraude, în condiţiile în care semnalele sunt tot mai grave. Faţă de anii trecuţi, se constată un interes neaşteptat de slab al societăţii civile faţă de lupta politică. Vocile care până acum cereau transparenţă şi corectitudine şi care anunţau vigilenţă maximă împotriva fraudării alegerilor, au fost acum tăcute aproape total. Diversele coaliţii pentru guvernări sau parlamente curate au făcut doar gesturi formale.

Acum însă, spre deosebire de alţi ani, semnalele sunt extrem de îngrijorătoare şi faptul că ele nu sunt tratate cu gravitate este periculos. Iată câteva exemple:

–          printre cei care dau reglementări cu privire la procesul electoral se numără şi oameni care candidează la alegerile locale (Victor Paul Dobre, de la Guvern, candidează la Galaţi; şeful Monitorului Oficial, care tipăreşte buletinele de vot, candidează la consiliul local)

–          scandalul unui număr mai mare de buletine de vot găsite înainte de procesul electoral nu a fost clarificat

–          semnăturile lui Oprescu sunt un subiect de campanie, fără ca el să fie clarificat de justiţie (presa prezintă constant că există nereguli dovedite, dar semnalele nu sunt luate în calcul de autorităţi)

–          există multe situaţii în ţară în care preşedinţii şi vicepreşedinţii de secţii de votare desemnaţi de judecători şi-au dat demisia la câteva zile după ce a început procesul de instruire pentru vot (sunt judeţe în care au demisionat peste 10% din aceşti oameni); aceasta indică grave nereguli în localităţile mici, în care se monitorizează cu greu procesul electoral

–          faptul că s-a prelungit cu o zi obligaţia legală a şefilor de secţii de vot de a aduce procesul verbal la centru permite fraude total necontrolabile

La aceste semnale, la care autorităţile nu reacţionează şi pe care presa şi societatea civilă nu le sancţionează major, se adaugă şi altele care arată lipsa de forţă a instituţiilor statului. Cazul filmului în care Flutur este văzut cum indică unui apropiat să dea bani oamenilor în campanie nu a condus la o reacţie clară şi dură a autorităţilor. Astfel de cazuri rămase fără consecinţe juridice duc la scăderea forţei instituţiilor.

MANIPULARILE DIN SONDAJE

Sondajele au fost un instrument tot mai slab de informaţie şi a devenit tot mai mult mecanism de manipulare. Majoritatea sondajelor din această campanie s-au făcut publice pe surse şi fără ca institutele să şi le asume clar. Partidele au prezentat sondaje, machetele de presă din ţară au arătat cifre ale unor institute fantomă, iar structurile profesionale din sociologie nu au reacţionat. Mai mult, sociologii au preferat să nu mai apară prea des la televizor pentru a nu fi puşi în situaţia penibilă de a justifica date contradictorii.

DUPA TURUL DOI.

În urma alegerilor locale 2008 pot fi desprinse trei tipuri de concluzii: politice, instituţionale şi imagologice.

CONCLUZII RELEVANTE ÎN PLAN POLITIC

1. Ne aflăm în prezenţa unui sistem multipartidist fără partid dominant;

Acest lucru înseamnă că, politic, nu există un câştigător cert al alegerilor. PSD a câştigat simbolic aceste alegeri, precum şi ca imagine publică, dar dintr-un punct de vedere absolut, victoria a fost una la limită.

De asemenea, mai înseamnă ca actorii politici sunt condamnaţi la colaborare. Afirmaţia conform căreia sistemul politic este echilibrat (pentru că principalii protagonişti au forţe relativ egale) este falsă. În cadrul sistemelor multipartidiste există două formule de echilibru:

a. există două partide principale, situate în marja a 25-30% fiecare şi poziţionate antagonic (în general unul la stânga, iar celălalt la dreapta); fiecare din cele două partide coagulează în jurul lor alte 2-3 partide mai mici cu care reuşesc alternant să formeze un guvern multicolor. Situaţiile în care cei doi actori decid să colaboreze şi să formeze ceea ce se numeşte un guvern de largă coaliţie (aşa cum se întâmplă acum, în mod excepţional, în Germania) sunt rare deoarece, în virtutea echilibrului funcţional al scenei politice, cele două partide sunt situate pe poziţii polare;

b. există două partide principale, situate în marja a 40-45% fiecare şi care, în funcţie de rezultatul alegerilor se aliază cu un partid mai mic („partid balama”) pentru a forma o majoritate şi un guvern de coaliţie. Este cazul tradiţional al Germaniei, unde atât social-democraţii, cât şi creştin-democraţii germani au fiecare, în mod tradiţional, propriul aliat (verzii pentru social-democraţi şi liberalii pentru creştin-democraţi). Scena politică germană este mult mai ideologizată decât cea românească.

Or, nici una dintre aceste situaţii nu se regăseşte în România. Pentru ca scena politică să se echilibreze ar trebui să se întâmple următorul lucru: fie apare un al doilea partid de talia PNL, astfel încât fiecare dintre cei doi protagonişti să aibă un aliat (acelaşi de fiecare dată), fie, în cazul în care unul dintre cele trei partide creşte suficient de mult pentru a contrbalansa eventuala aliere a celorlalte două partide (pentru ca alternanţa la guvernare să fie posibilă).

2. Matematic şi simbolic există un câştigător, iar acesta este PSD. PSD are cei mai mulţi primari, cei mai mulţi preşedinţi de CJ şi cei mai mulţi consilieri locali. Anvergura administrativă oferă partidului perspective în cazul alegerilor parlamentare. Nici PD-L nu stă rău la acest capitol, la fel şi PNL. Ca atare, la toamnă va avea câştig de cauză cel care va reuşi să-şi maximizeze cel mai bine câştigul obţinut la locale.

–          PSD se poate menţine pe primul loc. Având în vedere presiunea la care partidul a fost supus de către Traian Băsescu, se poate spune că PSD a înregistrat o performanţă. Nu numai că nu a fost distrus sau divizat de către Traian Băsescu, aşa cum şi-a dorit preşedintele, dar a reuşit să obţină cele mai multe mandate de primar, de consilieri locali şi preşedinţi de CJ.

–          La nivelul partidelor, vom asista la o autonomizare faţă de centru a acelor organizaţii conduse de preşedinţi de CJ. În multe cazuri, aceşti actori locali vor deveni decisivi şi pentru performanţa electorală pe care o vor înregistra unii candidaţi în alegerile parlamentare (care vor fi dependenţi de sprijinul şefilor de CJ). Legitimitatea populară de care beneficiază preşedinţii de CJ îi va îndreptăţi să revendice poziţii de dominaţie în partide (chiar dacă au fost aleşi cu majorităţi relative).

–          Alegerea directă a preşedinţilor de CJ (votul uninominal) nu a produs încă efectele scontate, efecte clamate în special la nivel mediatic (au fost aleşi cam aceiaşi oameni, sistemul nu a fost modificat semnificativ). Era şi firesc să se întâmple aşa sau să nu se întâmple cele dorite din cel puţin două motive:

1. legea a fost adoptată (modificată) în grabă; nu a fost foarte riguros pregătită, iar dezbaterea a fost mai degrabă marginală; probabil, în timp, vor avea loc ajustări constructive;

2. efectele dorite nici nu puteau fi obţinute pentru că nici o normă juridică nu reuşeşte să schimbe sau să modeleze comportamente, în cazul de faţa politice şi electorale, peste noapte. Este nevoie de timp pentru ca efectele reformei electorale (inclusiv în cazul alegerilor parlamentare) să îşi facă simţită prezenţa. Orice sistem are o inerţie a sa, iar acest lucru s-a văzut acum.

CONCLUZII RELEVANTE ÎN PLAN INSTITUŢIONAL

Deşi campania a fost apatică, analiza politică arată că aceste alegeri chiar pot schimba faţa sistemului politic românesc.

Şi asta pentru că introducerea votului uninominal la CJ şi la Parlament va creşte foarte mult independenţa politică a persoanelor alese astfel. Teoretic, ar fi un lucru bun, dacă asta ar permite accesul la funcţii al unor oameni bine pregătiţi şi respectaţi în comunităţile lor. Impresia noastră este însă că vom asista la o pulverizare a puterii partidelor în beneficiul unor reţele politico-economice puternic personalizate.

Votul majoritar în colegiu uninominal nu va duce la o creştere a reprezentativităţii, ci la o scădere a acesteia. Iar lipsa unor instrumente eficiente de control din viaţa politică va genera o scădere a responsabilităţii noilor aleşi faţă de electorat. Şi asta în numele reformei politice şi a curăţeniei morale. Modul în care evoluează viaţa politică în România este îngrijorător, tocmai pentru că apariţia unui nou capitalism, a unei noi economii de piaţă (în creştere în ultimii ani) nu este însoţită şi de o creştere a democratizării politice (dimpotrivă, vom asista la o îndepărtare şi mai mare a publicului larg de actul politic).

Există riscul declanşării unor crize politice, cu rădăcini instituţionale, în condiţiile în care preşedinţii de CJ vor intra în conflict cu diferite majorităţi ostile. Această situaţie, similară coabitării de la nivel naţional, poate produce blocaje instituţionale.

Atenţie: a cere atribuţii sporite pentru şefii de CJ doar pentru că au legitimitate directă (populară), echivalează cu a susţine acordarea de prerogative sporite preşedintelui României (în raport cu Parlamentul), în virtutea aceluiaşi tip de legitimitate cu care este învestit. Or, am văzut acest efect politic în ultimii ani, când Traian Băsescu a încercat să contrapună legitimitatea sa celei obţinute de Parlament ca instituţie.

Alegerile au fost, în multe locuri, defectuos organizate. Dovadă stă numărul mare de contestaţii şi de fraude semnalate. Mita electorală a devenit un laitmotiv al acestor alegeri, iar asta este extrem de grav. Mesajul latent acestei campanii este următorul: dacă ai bani pentru a cumpăra voturi atunci ai succes.

S-a ajuns ca voturile să fie traficate şi tranzacţionate ca la piaţă. Cel puţin aceasta este imaginea pe care o vedem în presă. Acest mesaj se impune în condiţiile în care nimeni nu este pedepsit. Presa a semnalat numeroase cazuri şi a creat o imagine în general negativă modului în care s-au desfăşurat alegerile şi s-au comportat actorii politici. Acum însă instituţiile statului trebuie să stabilească dacă lucrurile au stat aşa sau nu. Dacă autorităţile nu vor acţiona cu seriozitate în această direcţie, atunci riscăm instituirea unei stări de suspiciune şi de neîncredere asociată momentelor electorale.

În acelaşi timp, există o mare dificultate în acest sens: în faţa camerelor de luat vederi oameni simpli, electorii declară foarte multe lucruri, unele adevărate altele nu. Efectele însă, la acest nivel sunt doar de imagine. În faţa autorităţilor, la poliţie, mulţi dintre aceştia fie nu mai declară nimic, fie îşi schimbă punctul de vedere. Or, organele abilitate să cerceteze cele petrecute nu se pot baza doar pe declaraţii la televizor; acestea nu au forţă şi relevanţă instituţională (juridică).

Se impune tot mai mult nevoia de reformare a sistemului administrativ, în sensul descentralizării. Trebuie acordată o mai mare autonomie autorităţilor locale alese în gestionarea serviciilor publice. Oamenii au aşteptări de la cei aleşi, aceştia promit mult în campanie, iar ulterior sunt legaţi de mâni şi de picioare, fiind dependenţi în mare parte de guvernul central.

Performanţa în administrarea comunităţilor locale este scăzută şi pentru că ea este direcţionată de la centru. Binecunoscutul fenomen al migraţiei politice este la fel întreţinut de relaţia, de multe ori de dependenţă, între aleşii locali şi guvernul central.

În acelaşi timp trebuie să ne menţinem capul pe umeri şi să nu ne îmbătăm cu apă rece. Descentralizarea nu este un panaceu la problemele de dezvoltare pe care le au unele regiuni ale ţării. Dimpotrivă, există posibilitatea ca decalajele sociale şi economice să se adâncească. De aceea, discursul despre reforma administrativă trebui servit cu responsabilitate.

CONCLUZII RELEVANTE ÎN PLAN IMAGOLOGIC

PSD este perceput drept câştigătorul acestor alegeri; nu numai pentru că a obţinut cel mai mare număr de primari sau de consilieri judeţeni, ci pentru că se află pe linie cu partidul prezidenţial. Se dovedeşte acum că PD-L a fost umflat artificial în ultimul an şi că forţa lui reală este mult inferioară faţă de ceea au încercat să spună şi să arate liderii săi. PSD se află pe un trend ascendent, lucru ce va fi testat la alegerile parlamentare.

Alegerile locale au însemnat o înfrângere a lui Traian Băsescu. Faptul că şeful statului s-a implicat direct în campanie facilitează o astfel de interpretare. Şi nu este vorba despre o înfrângere personală, ci despre o sancţionare de către electorat a stilului de politician reprezentat de Traian Băsescu. Şeful statului a riscat, dar de data asta nu a mai avut câştig de cauză. A riscat din două motive:

1. Intervenţia sa a dezechilibrat confruntarea, iar acest lucru l-a avantajat pe Sorin Oprescu. Practic, candidatul independent s-a aflat în conflict cu şeful statului. În acest fel s-a creat o discrepanţă imagologică între statutul competitorilor. Unul a fost preşedintele în exerciţiu, iar celălalt un candidat, anterior pierzător, la primăria Capitalei. În plan simbolic a fost o luptă inegală, iar în astfel de situaţii, cel mai slab este întotdeauna avantajat şi simpatizat de public;

2. Confruntarea pentru turul doi a fost prea politizată. Şi a fost politizată de către PD-L şi Traian Băsescu. Aceşti au încercat să dea o miză simbolică disputei şi au greşit. Nu pentru că au încercat, ci pentru că au căzut victime propriului discurs. În repetate rânduri Traian Băsescu a vorbit despre anacronismul clasei politice care a rămas închistată în tiparele specifice tranziţiei, în vreme ce societatea a luat-o mult înainte. Or, şeful statului nu a făcut decât să reînvie un discurs şi un clivaj specific tranziţiei. Această contradicţie a costat. Ea nu a condus la mobilizarea electoratului.

PERSPECTIVE

Sintetizând aceste concluzii, putem anticipa următoarele consecinţe pe termen mediu:

  1. PDL nu capitalizează aproape deloc din potenţialul său electoral sugerat de sondaje şi are în faţă o campanie parlamentară dificilă
  2. PSD se întăreşte organizatoric, dar nu îşi tranşează problemele interne; semnalele despre fracturile (poate decisive) din interior vor continua să apară, dar Geoană personal nu pare să fie pus în pericol
  3. PNL nu va cunoaşte mari crize interne, fiindcă Orban nu va fi legitimat de vot; organizarea alegerilor parlamentare va întări poziţia lui Tăriceanu
  4. UDMR are şansa de a tranşa lupta cu UCM, dacă preia conducerea în Covasna
  5. Partidele mici vor dispărea treptat ca pondere, pe măsură ce devine clar mecanismul de atribuire a mandatelor la alegerile parlamentare
  6. Calculele pentru viitoarea majoritate guvernamentală va menţine clasa politică în fierbere şi scena politică blocată; guvernarea va rămâne minoritară
  7. Traian Băsescu va încerca puternic în viitoarele luni să preia din nou ofensiva, profitând probabil şi de semnalele negative care vor veni de la Bruxelles
  8. Începerea folosirii fondurilor europene de către noile CJ va duce la puverizarea şi mai puternică partidelor
Persoane de interes:    Ludovic Orban    Sorin Oprescu    Traian Basescu    Vasile Blaga   

Administratorul