Şeful misiunii FMI Emanuel Van Der Mensbrugge a enumerat, cel puţin până acum, trei motive ale încetării acordului stand-by.
1. Prevederile acordului trebuiau analizate trimestrial, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceasta confirmă că relaţiile cu FMI au scăzut în intensitate în ultimul an. Guvernul nu a mai consultat Fondul în legătură cu problemele economice întâmpinate. Încetarea acordului nu este o decizie spontană, ci urmarea relaţionării superficiale a Guvernului cu reprezentanţii FMI. La aceasta, Guvernul a replicat că îşi poate asigura singur expertiza în domeniul macroeconomic şi că asistenţa Fondului nu mai este obligatorie.
2. Continua supraîncălzire a economiei conduce la presiuni inflaţioniste şi la creşterea deficitului balanţei comerciale. Raportul de ţară al Comisiei Europene evidenţiază acelaşi lucru: „Creşterea puternică, bazată pe consum a determinat o balanţă comercială în deteriorare, iar aceasta, cuplată cu reforma fiscală şi cu creşterea cheltuielilor publice, a determinat o creştere a deficitului public”. Guvernul consideră, dimpotrivă, că efectele pe termen mediu ale introducerii cotei unice şi a întăririi disciplinei financiare vor fi creşterea încasărilor la Buget.
3. Politicile macroeconomice ale Guvernului nu sunt de natură să rezolve această situaţie de dezechilibru. FMI consideră că bugetul pe 2006 este nerealist. Deficitul va fi mai mare, deoarece schimbările din Codul fiscal nu vor duce la o îmbunătăţire clară a nivelului de venituri (acestea fiind supraestimate de Guvern). Şeful delegaţiei FMI a declarat că instituţia pe care o reprezintă consideră imperativ necesară alocarea mai multor resurse pentru învăţământ, sănătate şi infrastructură şi o compensare a celorlalte bugete şi taxe. Guvernul preferă însă blocarea acordului cu FMI (şi confruntarea cu complicaţiile externe derivate de aici) unei eventuale renegocieri în interiorul coaliţiei (apte a conduce la complicaţii politice interne suplimentare).
Condiţiile principale ale fondului au fost, în ce priveşte bugetul:
– deficit bugetar 0 (pe fondul creşterii consumului);
– blocarea posturilor şi îngheţarea salariilor din sectorul public pe o perioadă de un an;
– scăderea în continuare a ratei inflaţiei (mult peste ritmul din acest an);
– utilizarea sumelor provenite din privatizare pentru plata datoriei publice.
Reîntoarcerea în istorie
Istoric, relaţia României cu FMI a fost una sinuoasă. În afară de Guvernul Adrian Năstase, nici un alt Executiv nu a reuşit să ducă la bun sfârşit un acord cu Fondul (toate oprindu-se după o primă etapă). Cu toate acestea, asistenţa FMI a avut caracter permanent şi a fost absolut necesară pentru recâştigarea credibilităţii economiei româneşti. Nici un guvern român care a avut relaţii cu Fondul nu a periclitat încheierea vreunui acord cu această instituţie (de fiecare dată, problemele apăreau după primirea primei tranşe din fiecare acord).
În acest moment, se ridică problema dacă încetarea acordului poate avea un impact negativ semnificativ asupra economiei, dar şi asupra imaginii externe a României. Simpla recidivă (chiar la un nivel şi mai grav) la tipul de relaţii pe care FMI le întreţinea cu România în perioada 1996-2000 dă de gândit. Succesul Guvernului Năstase în această privinţă nu a fost dus mai departe. Este adevărat că încheierea unui nou acord nu mai este atât de presantă ca în timpul guvernării CDR, dar tocmai de aceea relaţia trebuia să fie mai relaxată, iar înţelegerea mai simplă. Guvernul Tăriceanu nu se află nici pe departe în situaţia în care se afla Guvernul Ciorbea şi, în plus, ar fi trebuit să se afle teoretic într-o poziţie mai bună decât Guvernul Năstase (mai ales dacă ne-am lua după declaraţiile optimiste privind succesul guvernării din acest an).
Cauze
Cauzele ruperii acordului par să fie politica macroeconomică originală a Guvernului şi proasta relaţionare cu Fondul. În primul rând, Banca Naţională a avertizat că presiunea consumului asupra inflaţiei este tot mai mare şi că va creşte deficitul dintre importuri şi exporturi. Economia românească se confruntă cu problema gravă a productivităţii (care singură poate echilibra balanţa) şi, în condiţiile date, Guvernul trebuia să aibă o politică fiscală echilibrată.
Alianţa, însă, a introdus cota unică şi a refuzat să mărească TVA-ul, preferând măsuri de imagine (şi beneficii pe măsură) unor decizii corecte din punct de vedere procedural. Mai mult, deşi semnalele primite pe parcursul anului au infirmat deciziile iniţiale, guvernanţii au ales să îşi menţină acelaşi drum (de dragul unei coerenţe iluzorie, câtă vreme consistenţa la acest capitol era dublată de un haos în ce priveşte celelalte măsuri din codul fiscal). A fost introdus, deci, un factor de risc major în economie. Cota unică a mărit şi mai mult consumul şi a scăzut acumulările la buget. În prezent, se speră că efectele pe termen mediu ale introducerii cotei unice vor fi încasări mai mari la buget, lucru pe care FMI nu este dispus să-l creadă (mai ales că inputurile apărute nu au fost suficient de convingătoare). Este probabil că incoerenţa financiară a Guvernului a fost de natură să îndepărteze Fondul pe parcursul acestui an, deoarece a asculta de Fond ar fi însemnat schimbarea tuturor deciziilor politice, care anterior fuseseră promisiuni în campania electorală. De altfel, FMI a avertizat din timp că politica fiscală a Guvernului este riscantă şi a cerut mărirea cotei unice sau a TVA-ului. De asemenea, raportul de ţară al Comisiei Europene avertizează asupra aceloraşi probleme ridicate de FMI.
Efecte
Efectele imediate pe piaţa externă de capital şi în relaţiile cu Uniunea Europeană nu vor fi simţite probabil prea puternic. Anul viitor, însă, va veni scadenţa politicii fiscale a actualului Guvern şi atunci este posibil ca lucrurile să se complice. Cel mai mare pericol, în acest sens, este transformarea acestei probleme într-una gravă, care ar putea conduce chiar la amânarea aderării la Uniunea Europeană (pericol relativ minor în prezent). Condamnarea „peştilor mari”, adică demonstraţia de luptă împotriva corupţiei nu ar mai fi atunci condiţia suficientă. România ar trebui să intre din nou sub monitorizarea atentă a Uniunii Europene şi a Fondului. Un răspuns al UE privind relaţia României cu FMI nu este de aşteptat, deci, acum, ci undeva în a doua jumătate a anului viitor. De aici şi liniştea care va domina luările de poziţie ale actualei coaliţii.
Pe riscul Alianţei
Acordul contextual dintre Guvern şi sindicate pe tema resurselor ar putea face ca ruperea acordului cu FMI să fie receptată ca o măsură populară. Ea va fi interpretată la nivel macro ca o dovadă de independenţă economică (în sfârşit, România se autoguvernează), iar la nivel micro ca o dovadă că Guvernul este de partea populaţiei. Este de aşteptat ca bugetul pe 2006 să fie modificat, astfel încât anumite sectoare, cum ar fi educaţia, să primească fondurile cerute (sau cel puţin mai mari ca în prezent), iar deficitul bugetar să fie mărit până la nivelul maxim de 1%.
Pe termen mediu, însă, Alianţa îşi asumă un risc major: acela de mări dezechilibrele macroeconomice şi de a fi în anii viitori forţată la măsuri drastice. Este dovada unui calcul pe termen scurt, care relevă lipsa de strategie de dezvoltare şi stilul improvizat de a face politică economică (demonstrat în foarte multe momente ale acestui an). Eventualele măsuri drastice se vor răsfrânge asupra populaţiei în apropierea viitoarei campanii electorale, cu atât mai mult cu cât aderarea la Uniunea Europeană va aduce cu sine noi constrângeri. De asemenea, efectele pe termen mediu ar putea fi dublate şi pe termen scurt de riscuri, dacă preşedintele Băsescu alege să adopte iarăşi un punct de vedere diferit de cel al premierului.
