Traian Basescu ne-a obisnuit cu atitudini speciale, cu reactii exceptionale, cu speculatii nemaiintalnite. Am ajuns cu totii sa il analizam si sa il interpretam prin prisma unui exceptionalism personal care nu doar ca maguleste, dar si consolideaza imaginea politicianului aflat la Palatul Cotroceni. Acest exceptionalism ne face sa vedem scenarii in toate actiunile presedintelui, sa cautam tentatii totalitare in deciziile sale, sa avertizam pericole sau excese in comportamente acoperite de Constitutie. Nu sunt un fan al presedintelui Basescu. Cred insa ca are si el dreptul la o prezumtie de nevinovatie.
Aceasta prezumtie ma face sa incerc un exercitiu de imaginatie: cum ar fi sa interpretam actele presedintelui ca expresie a unui joc politic firesc, in care sa nu ne mai punem problema legalitatii sau legitimitatii, ci pur si simplu sa judecam deciziile sale prin prisma cauzelor lor? S-a r putea sa avem surpriza sa constatam ca Traian Basescu nu este presedintele pe care ni-l imaginam in prezent. S-ar putea sa remarcam ca proactivitatea lui imagologica este efectul unei slabiciuni politice de care nu a dat dovada niciun presedinte pana acum. S-ar putea sa intelegem ca ofensivele prezidentiale nu sunt neaparat tentatii totalitare, ci pur si simplu incercari de a obtine, pe alte cai, rezultatele politice pe care altii, inaintea lui, le-au obtinut mai usor. Pentru a accepta acest exercitiu, va trebui sa tinem cont de o premisa fundamentala: rezultatele alegerilor din 2004 nu au multumit pe nimeni. Chiar daca a castigat alegerile, Traian Basescu nu are la dispozitie sprijin politic suficient pentru a-si desfasura activitatea in virtutea exemplelor care l-au precedat (si ma refer aici in special la Ion Iliescu). Forta lui Ion Iliescu era calitatea de exponent al unui partid care castigase tot la momentul alegerilor si care nu avea nevoie de un alt sprijin. Traian Basescu e intr-o situatie diferita: el nu a castigat tot si, in virtutea traditiei politice post-decembriste, vrea sa aiba toata puterea politica la dispozitie. Actiunile sale nu sunt, in consecinta, miscari de castigare a unei puteri excesive. Ele evidentiaza indirect deficitul sau de putere actuala. Presedintele „demite” sefii de servicii, dar o face tarziu si cu mare greutate. Mai mult, nu are garantia ca partidele politice partenere ii vor accepta viitoarele propuneri. Pentru orice decizie cu privire la securitatea nationala se prevaleaza de CSAT, fortand mereu un formalism institutional prin care respinge propunerile care nu ii convin. Arata astfel ca nu poate genera influenta politica asupra propriilor aliati, avand nevoie de contexte exceptionale pentru a-si impune punctul de vedere. Prin decretele sale, a incercat sa compenseze lipsa de influenta politica si a dorit sa isi castige o influenta asupra structurilor statului. Astfel, a schimbat procurori si judecatori si a avansat militari in grad intr-o masura mult mai mare decat cei de dinaintea sa.
A declansat campania de deconspirare a fostilor securisti nu neaparat ca gest de maxima moralitate (ar fi putut sa o faca din primele luni de mandat daca era asa), ci doar ca masura de reorientare a agendei publice intr-un moment defavorabil si pentru renegocierea unor relatii politice. A suspendat un ministru nu pentru ca e de o corectitudine incontestabila, care merge dincolo de relatiile politice (e primul lider politic autohton care, intr-o functie publica, ia o decizie de o asemenea amploare impotriva unui partener politic, PNL), ci pentru ca nu a avut alte mijloace la dispozitie prin care sa opreasca ofensiva imagologica declansata de liberali si care parea ca ii slabeste pozitia in ceea ce priveste prezenta militara in Irak. Presedintele da mesaje despre agenda guvernului si critica slabiciunile liberalilor. Dar nu o face pentru ca vrea sa isi asume astfel raspunderea pentru aplicarea programului de guvernare, ci pentru ca doar asa e sigur ca executivul il ia in considerare. Fara posibilitatea de a schimba premierul (conform ultimei revizuiri constitutionale), forta presedintele vine fie din relatiile politice bune (varianta compromisa de „prietenia” sa cu Tariceanu), fie din exacerbarea comportamentului imagologic.
Asadar, Traian Basescu nu cere republica prezidentiala pentru ca e nemultumit de cata putere are in prezent institutia in sine, ci pentru ca e nemultumit de cata putere a putut el obtine de la aceasta institutie. El vrea garantii institutionale ale influentei sale, fiindca nu isi poate asigura garantii politice. El vrea atributii clar definite de lege, pentru ca sa nu se mai justifice astfel fata de nimeni din jurul sau. Prin comportamentul sau, presedintele face dovada nu neaparat a setei sale de putere, ci a incapacitatii sale de a gestiona institutii si mecanisme deja existente. O ultima precizare. Presedintele Basescu e lipsit de putere nu din cauza ca PSD este/a fost foarte puternic (desi ponderea electorala a acestuia nu e de neglijat). Nu, slabiciunea fundamentala a presedintelui vine din relatia sa cu propriii sai aliati. Iar aceasta problema nu se va rezolva nici prin alegeri anticipate si nici prin schimbarea lui Calin Popescu-Tariceanu din fruntea PNL. Poate ca fuziunea celor doua partide ar fi ajutat, dar acum e mult prea tarziu. O republica prezidentiala ar rezolva relatiile institutionale si ar asigura un climat in care presedintele poate fi respectat, cu forta (legii), de cei din jurul sau. Dar nu va oferi garantii ca presedintele isi va asuma responsabilitatea propriului mandat sau ca, din postura de lider absolut, va sti sa colaboreze cu celelalte institutii sau cu celelalte forte politice. Dimpotriva.
Articol publicat si in Ziarul Financiar
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro
