Una din constantele societatii romanesti postrevolutionare a fost existenta unui dusman colectiv si raportarea permanenta la el. Rand pe rand, acesta a luat multe forme, de la teroristii revolutiei si pana la securistii zilelor noastre. Dar cel mai mare dusman colectiv care a fost prezentat romanilor, in ultimul deceniu, a fost PSD (cu diversele sale nume si cu diversii sai lideri). PSD-ul, mai ales cel condus de Ion Iliescu, a fost mult timp principalul adversar al societatii civile si al celor care cereau democratizarea reala a Romaniei.

Existenta dusmanului colectiv a generat o simplificare puternica a discursului public. Era suficient sa te raportezi pro sau contra acestui reper al societatii. S-a creat rapid imaginea celor doua Romanii, dintre care una sustinea distrugerea acestui dusman si cealalta nu. Campaniile electorale s-au construit in jurul acestui dusman, iar singura sansa pentru PSD de a castiga alegerile a fost aceea de a „inventa” un alt rau, temporar, mai mare decat el insusi. In unele momente chiar a reusit. Timp de cativa ani, inamicul pe care Iliescu l-a definit a fost unul exterior, cu provenienta vestica. Evident, o astfel de constructie nu putea sa reziste foarte mult, mai ales ca optiunea politica a Romaniei era de indreptare spre Occident (adica exact spre „sursa raului” blamat de pesedisti). Si nici nu a rezistat. In consecinta, in 1996, PDSR nu a mai avut ce sa propuna si, dat fiind ca sperietoarea intoarcerii regelui nu a mai tinut, a prevalat imaginea initiala, cea in care partidul lui Ion Iliescu era dusmanul colectiv. Iliescu a stiut insa sa revina in 2000. Dupa o guvernare controversata a CDR, de frica extremismului lui Vadim Tudor, populatia a optat cu inima indoita pentru reintoarcerea la Iliescu si Nastase. Din nou, o situatie temporara. In 2004, cu o Romanie aproape integrata in UE (deci fara posibilitatea de a mai defini dusmani externi) si cu un curent extremist fragilizat de propriile contradictii, PSD nu a mai avut prea mult de oferit. In consecinta, s-a revenit la tabloul in care PSD era raul absolut.

Dupa 2004, PSD a incetat sa mai fie dusman colectiv. Destructurat ca partid (cu liderii haituiti de justitie si de diverse vendete interne) si limitat in potentialul sau destructiv doar de iminenta integrare europeana, un PSD care cauta formule de reformare interna nu numai ca nu mai poate fi inamic colectiv, dar pare ca vrea sa devina parte a „baietilor buni”. In acest context, se simte nevoia unei reorientari. Disparitia PSD ca dusman implica inventarea altuia. Numai ca, in prezent, e foarte greu de gasit un astfel de adversar. Pentru a avea succes in discursul public, trebuie sa identifici un dusman foarte puternic, suficient de mare si de periculos pentru a merita mobilizarea unei majoritati. Or, astazi, nu prea exista nici un astfel de inamic. PSD-ul e suficient de scazut in sondaje pentru a nu speria prea multa lume. PNG-ul lui Gigi Becali e inca prea neinsemnat pentru a putea reedita scenariul 2000. Vadim nu reuseste sa isi adapteze discursul retrograd la o tonalitate mai actuala (eurosceptica, de pilda), iar Alianta, destructurata, nu mai functioneaza ca un tot unitar si nu poate fi tratata ca atare.

Singurul personaj cu adevarat puternic din Romania de astazi este Traian Basescu. Are o sustinere electorala imensa, o continuitate de metronom si o capacitate fara egal de a mobiliza resurse. Exista o singura problema: Traian Basescu nu a fost si nici nu are cum sa fie, deocamdata, un dusman colectiv. Cel putin nu atat timp cat nu face nimic. Iar el, ca presedinte, nu face mare lucru. Vorbeste foarte mult, se implica in dispute, incearca sa influenteze de la distanta diverse fluxuri de putere, dar el personal nu se implica inca direct in gestionarea puterii. Prin urmare, temerile care se pot defini in legatura cu el nu au sanse de a fi credibile. Traian Basescu se deosebeste de PSD tocmai prin modul in care se raporteaza la putere. In timp ce partidul social-democrat isi exercita efectiv puterea, generand astfel temeri si justificand atacurile impotriva sa, presedintele Basescu se comporta diferit. La fel ca la primarie, el doar da impresia ca ar conduce si, mai mult, cere tot mai mult sprijin pentru a o face. Basescu a invatat ca, daca nu guverneaza, nu are de ce sa se erodeze.

Presedintele este astazi cea mai puternica „institutie” politica din Romania, oarecum similar cu PSD-ul anilor ’90. Diferenta este ca, in timp ce PSD era urat de majoritatea populatiei (el ajungand la putere pe baza unor sprijinuri minoritare, daca ne raportam la scara intregului electorat), Traian Basescu este simpatizat de majoritate. Astfel, e greu sa fie tratat ca dusman. De aici si confuzia. Avem, pe de o parte, politicieni care ignora aceasta realitate si il critica pe presedinte (atragandu-si marginalizarea publica, precum PC sau PNL-ul lui Tariceanu) si, pe de alta parte, politicieni care refuza sa isi asume acest rol, in scopul de a nu se eroda (PD, PSD, PRM, PNG etc.). Care este efectul? Desi exista un pol important de putere, nu avem opozitie la acesta. Nici din partea scenei politice, dar nici din partea societatii civile sau a presei. Ce se intampla intr-o societate democratica fara opozitie nu mai trebuie explicat. Aceasta problema nu intereseaza pe nimeni, din pacate.

Mult mai fascinanta pare cautarea, de catre Traian Basescu, a unui inamic colectiv, a unui dusman suficient de amenintator, care sa merite sa fie invins de catre presedinte intr-o noua campanie electorala. Fie ca se cheama grupuri de interese, fie ca se cheama coruptia clasei politice, acest dusman va aparea. Si va deveni principala preocupare a analistilor in anul electoral care, cu siguranta, va urma.

Articol publicat si in Ziarul Financiar

Persoane de interes:    Adrian Năstase    Ion Iliescu    Traian Basescu   

Dan Sultanescu
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro