Saptamana care tocmai a inceput ar fi trebuit sa creeze un prilej mai bun ca oricand sa vorbim despre viitor: se confirma la Bruxelles aderarea la termen, Bucurestiul devine gazda a unei manifestari diplomatice de amploare, are loc prima confruntare adevarata dintre fotbalul romanesc si cel european. Acum am putea sa vedem daca suntem sau nu capabili sa ne integram in normalitatea occidentala la care aspiram. Suntem noi insa pregatiti de aceasta confruntare? Vom intra la 1 ianuarie 2007 in UE, dar vom fi atunci gata sa trecem de la pretentiile unei tari in curs de dezvoltare la pretentiile unei tari care face parte din lumea dezvoltata?

Cand ne uitam la prioritatile clasei politice, avem tentatia de a spune nu. Disonanta dintre agenda publica si agenda politicianului a fost, de altfel, un refren la moda anul trecut. Care e motivul acestei disonante? S-a intamplat ceva cu partidele respective, doresc ele sa nu mai aiba suport popular, sa se indeparteze constient de electoratul de care depind? Evident ca nu. Asistam mai degraba la o inertie. Partidele continua sa fie concentrate pe obiective depasite, obiective care si-au consumat energia in primii 15 ani de tranzitie.

Teoretic, tranzitia despre care s-a vorbit 16 ani s-a incheiat. Scopul acestei tranzitii a fost unul clar si a avut doar tinte institutionale: sa schimbam regimul proprietatii (ca statul sa devina un actor secundar), sa facem o economie de piata functionala (cel putin formal, avem o astfel de institutie), sa cream o democratie politica (iarasi, formal, avem) si sa devenim parte a spatiului euro-atlantic (suntem membri NATO si, iata, devenim si membri UE). Obiectivele majore ale perioadei postrevolutionare au fost atinse. E timpul sa facem un pas in plus.

Conform unei teorii sustinute recent de sociologul Vladimir Pasti, clasa politica actuala se imparte in partide care vor sa continue actuala tranzitie, considerand ca ea, gradual, ne va duce spre nivelul de trai din Occident, si partide care, nemultumite de cum s-au restructurat societatea si relatiile de putere, vor sa o refaca din mers intr-o maniera radicala. Partidele dau mesaje aproape doar despre relatiile de putere si despre definirea centrelor de distributie a resurselor in societate. Nimeni nu e interesat de efectul acestei distributii si de cum afecteaza ea viata cetatenilor.

In prima parte a tranzitiei, tintele partidelor si ale tranzitiei au fost identice: toate se refereau la crearea unui nou cadru institutional. Iar partidele erau interesate sa aiba un control cat mai puternic asupra acestuia. In ultimii ani insa, pe masura ce institutiile s-au cam consolidat, apare si a doua problema, cea lasata pe margine in toti acesti ani: prosperitatea populatiei. Fiindca, daca analizam tranzitia, ea contine foarte multe paradoxuri: avem crestere economica majora, dar nivelul de trai nu s-a imbunatatit major; avem investitii in tara, dar romanii continua sa prefere munca in strainatate; adoptam legi europene, dar Romania devine o societate tot mai polarizata intre cei foarte saraci si cei foarte bogati. Astfel de paradoxuri pot fi eliminate daca decizia politica nu se indreapta, ca in prezent, doar spre rafinarea mecanismelor care distribuie puterea si resursele (alegerile anticipate, demisiile, schimbarile din justitie, disputa parlamentar-prezidential, descentralizare, autonomie etc.). Aceasta a fost tema primei tranzitii din Romania. Acum decizia politica ar trebui sa se indrepte spre un pas nou, respectiv rafinarea mecanismelor de preluare a acestor resurse la nivel social (astfel incat fondurile europene sa fie cheltuite eficient, investitiile sa fie distribuite echitabil, educatia si sanatatea sa fie reconsiderate, populatia sa simta ca poate controla institutiile etc.). Nu e suficient sa se construiasca o economie functionala, daca aceasta nu produce prosperitate pentru cetatenii care o alimenteaza cu munca lor. Evident, nu este suficient nici sa se asigure prosperitatea acestor cetateni daca ei nu continua sa mentina cresterea economica. E o relatie de echilibru, care ar trebui sa devina tinta noii tranzitii romanesti post-integrare.

In acest timp, ce fac politicienii nostri? Liberalii fac „curatenia interna”, care nu inseamna neaparat reforma morala, cat eliminare a adversarilor Musca, Stolojan si Stoica. PSD e dominat de inca neconsumata lupta pentru putere si de faptul ca actuala conducere nu are inca suficienta legitimitate. PD asteapta cuminte proiectele prezidentiale. PRM, PNG, PIN, PC sunt partide care se consuma in jurul unor teme pe care de obicei presedintele Basescu le lanseaza, creand o agitatie care pare ca tine loc de activitate politica.

Ramanand axati pe subiecte interesante doar prin prisma propriului acces la putere si la prosperitate, politicienii isi continua indepartarea inertiala de restul societatii. E ca in urmaririle din desenele animate: acolo cineva (personaj negativ, ca politicienii nostri) urmareste o tinta pozitiva (sa plasam aici obiectivele tranzitiei, societatea dezirabila). Exista momente in care cursa se desfasoara in linie dreapta si in care urmaritorul se apropie de „prada”, oarecum ca in prezent. Exista insa si momente in care tinta isi schimba sensul si face o curba (1 ianuarie 2007?), indreptandu-se spre altceva. Atunci urmaritorul, inertial, merge mai departe pe drumul sau originar. Nu numai ca pierde din vedere tinta, dar de multe ori ajunge sa alerge in gol, deasupra unui hau. Pastrand imaginea consacrata de Disney, amuzant nu e momentul in care alearga in aer, aparent irational si sfidand legile fizicii, ci clipa in care isi da seama de ridicol. Fiindca abia acea clipa ii aduce pedeapsa. Iar aceasta inseamna revenirea cu picioarele pe pamant, oricat de dureros ar fi procesul. Pentru noi, in prezent, e amuzant. S-ar putea ca, de la un moment dat, sa devina dureros.

Articol publicat si in Ziarul Financiar


Dan Sultanescu
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro