Faptul ca Romania este o tara cu multe probleme este o declaratie ce nu mai are nevoie de demonstratie. Economia nu s-a consolidat suficient pentru a putea fi perceputa la adapost de derapajele propriei conduceri. Oamenii nu au o cultura a participarii si a activismului civic pentru a se comporta cu demnitate in fata provocarilor. Iar institutiile importante, cele pe care le regasim pe primele locuri in sondaje (in frunte cu Biserica) reusesc sa se delimiteze foarte eficient de orice fel de responsabilitate sociala. Aceasta introducere este rezultatul incercarii de a face un pas inapoi si de a privi cu detasare imaginea de ansamblu. Viata politica ne ofera un spectacol ciudat, care cu greu poate avea o ratiune derivata din sensul real al politicii.
Ceea ce i s-a intamplat lui Decebal Traian (ce ironie ca acestuia sa ii urmeze un Dacian in functie!) este, cu siguranta, meritat. Spectacolul grotesc al urmasilor taranistilor arata nu nivelul la care politica a decazut, ci exact nivelul la care ea se afla. Televiziunea publica a facut, din acest punct de vedere, un serviciu public. Un gest insa inutil. El nu rezolva nimic la nivel juridic (singurul care poate crea dreptate) si nu creeaza mari surprize decat celor care erau cu adevarat rupti de realitate. Doar cei care credeau ca liberalii sunt mai curati si mai cinstiti decat cei din fosta guvernare au avut un soc. Discursul idealist al „revolutiei portocalii” a fost demontat total cu acest prilej. Abia acum, si nu cand s-a rupt Alianta, s-a produs marea dezamagire. In mod normal, cei care au fost surprinsi sa afle ca nivelul unui ministru este limitat de carnati si de bauturi distilate de casa, ca politicienii dreptei sunt si ei la fel de coruptibili ca si cei ai stangii ar trebui sa iasa din idealism si sa priveasca in jur. Ar avea ce vedea. Ar vedea ca au trecut aproape trei ani in care nu au avut nici dreptate si nici adevar. Trei ani in care li s-a inscenat o lupta impotriva coruptiei pentru a fi multumiti. Un spectacol televizat regizat cu grija si finantat, foarte probabil, de principalii beneficiari ai „sistemului ticalosit”. La adapostul acestui spectacol, ce s-a intamplat? Afacerile controversate au continuat (cei care sunt inca in dubiu ar trebui sa numere cate borduri noi, dar inutile, au fost puse in jurul lor si sa le compare cu numarul de parcari construite, de hectare de parcuri reabilitate si de infrastructura utila construita), sistemul s-a intarit (prin legi ale sigurantei nationale tot mai putin democratice, justificate de un ciudat si inca neelucidat caz de terorism autohton), justitia s-a politizat tot mai mult, iar mass-media au fost constant subminate uneori chiar din interiorul lor. Serviciile publice sunt tot mai lipsite de eficienta (s-a intrebat cineva de ce, pe masura ce PIB-ul pentru educatie creste constant, sistemul de invatamant devine tot mai lipsit de performanta?), iar societatea civila – tot mai absenta, in special atunci cand vine vorba de apararea drepturilor civile.
Imaginea dezintegrarii nu este una noua. Ea devine insa tot mai accentuata. Revenind la imaginea partidelor politice, efectul cel mai dur al acestei dezintegrari este disparitia treptata, dar sigura, a alternativei. PSD se macina pe interior, iar PNL se prabuseste repetand greseala social-democratilor de a-si asuma excesiv si exclusiv o guvernare pe care nici macar nu o pot valorifica precum acestia. PD, sub dominatia aproape totala a lui Traian Basescu, si-a pierdut majoritatea functiilor publice, devenind doar o structura de sprijin electoral pentru presedinte. UDMR se clatina macinat de propriile contradictii, iar miscarile extremiste si-au pierdut continutul, avand de partea lor doar forma (e drept, foarte spectaculoasa).
In acest context, a crede ca exista inca speranta in ofertele actuale este o imensa naivitate. Dar, foarte probabil, aceasta credinta exista. Altfel nu se explica scorurile inregistrate de actualul presedinte. Sunt convins ca buna parte din electoratul Aliantei (si nu numai) crede ca singura speranta in dreptate si adevar a ramas in sarcina PD si a lui Traian Basescu. Lupta pentru electorat pare ca s-a incheiat. Disputa e transata foarte clar. Acum este cert cine va beneficia de pe urma tuturor fenomenelor de dezintegrare de pana acum. Iar show-ul nu s-a terminat. Nu uitati ca va urma si un referendum, pe care acum parem ca il ignoram, dar care acum este planificat cu grija la Cotroceni. Daca nu cumva politicienilor nu li se va intampla ceva si vor vota, pana la urma, uninominalul, ceea ce e greu de crezut.
Lectia reala a acestor trei ani ar fi trebuit sa fie aceea ca nu exista deosebire de fond intre stanga si dreapta romaneasca. In niciun caz o deosebire care sa vina din credinta sincera in realizarea binelui public. Politicienii intra in partide pentru a ajunge la putere. Iar puterea le ofera beneficiile pe care fiecare le viseaza (influenta, bani, control, resurse, prestigiu etc.) Este in firea romanilor, precum si a popoarelor din regiune (sa nu ne imaginam ca suntem atat de unici) sa ne raportam la putere ca fiind principalul factor de diferentiere sociala. Clivajele lui Rokkan si diferentierile doctrinare care ar trebui sa actioneze pe orizontala palesc in fata clivajului vertical dintre cei care au acces la putere (si beneficiaza de pe urma ei) si cei care nu au acces (si care ar vrea sa ajunga in prima categorie). Idealistii minoritari care cred ca guvernantii ar trebui sa se teama de popor sunt, de obicei, pacaliti cu banale mecanisme de manipulare de diversele tabere.
Intelegerea mai clara a acestui clivaj vertical ar oferi o cheie de interpretare pentru multe din evolutiile aparent de neinteles pentru europenii occidentali, dar care se repeta cu spectaculoasa obstinatie in tari din aceasta parte de lume. Si ar mai distruge un mit: acela ca inlocuirea unor oameni cu altii ar aduce o schimbare reala. Mult timp am sustinut ca o reformare autentica poate fi facuta doar prin schimbarea regulilor.
Dar apare intrebarea: cine sa o faca? Intrand in UE, profitand de ipocrizia de a ne afirma ca promotori ai democratiei de tip occidental, poate ca vom avea suficienta inteligenta pentru a apela la singura solutie care ne-a mai ramas: europenii. Acum avem dreptul de a alege in functii europeni, ca parlamentari europeni sau alesi locali. De ce nu s-ar extinde acest drept si la nivelul functiilor executive? Un ministru german al agriculturii poate ca nu ar fi o idee atat de nastrusnica, de exemplu. Sigur, ar fi o cedare pentru orgoliul propriu. Dar, daca in fotbal se poate, de ce nu s-ar putea si in politica? Mai ales ca ambele sunt, pentru romani, un simplu spectacol…
Articol publicat si in Ziarul Financiar
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro
