Dincolo de grupurile de interese si de strategiile pentru acapararea unor pozitii de forta in perspectiva intrarii fondurilor europene in Romania, mai exista o explicatie pentru ubicuitatea scandalului politic actual: nu exista un contract social autentic. Nici intre cetateni, dar nici intre cei care compun clasa politica romaneasca. Fara un astfel de contract, traim cu totii intr-un fel de stare naturala, in care ne lipsesc regulile si instrumentele de aplicare a regulilor, si ajungem sa depindem de vointa arbitrara a celor care ne conduc. Si care, invariabil, ajung sa doreasca sa impuna seturi noi de reguli in functie de chipul si asemanarea lor. De aceea, nu am avut legi create pentru situatii ipotetice, ci doar pentru a reglementa stari de fapt punctuale, foarte concrete. Dorinta de schimbare a Constitutiei apare, singular, doar atunci cand pozitia politica a unora sau altora este pusa in pericol sau cand se iveste o oportunitate de care trebuie sa se profite. De ce? Pentru ca initial, atunci cand s-a construit Constitutia din 1991, ea a fost croita dupa chipul lui Ion Iliescu si pentru conducerea acestuia. Nu voi intra intr-o teorie a contractului social. Voi spune insa ca un asemenea contract, aplicat la situatia romanilor, reprezinta acel acord general privind regulile fundamentale de functionare, principiile care stau in spatele acestor reguli si institutiile care se ocupa de aplicarea lor. Momentul cel mai potrivit pentru instituirea acestui contract ar fi trebuit sa fie cel in care ne-am indepartat de comunism. Revolutia din 1989 a dat prilejul romanilor sa isi stearga trecutul cu buretele si sa puna in loc o noua regula. Aceasta regula a lipsit insa. Revolutia romana este, si acum, un eveniment neconsumat pana la capat. Nu avem o istorie oficiala clara, care sa fie acceptata de majoritate. Invingatorii formali (cei care ulterior au format primul FSN) au fost contestati inca din februarie 1990 (de cei care se simteau exclusi de la constituirea contractului noii democratii). Revolutia nu a avut nici invingatori, nici invinsi, fiindca ce a urmat nu a fost nici continuarea comunismului, nici instaurarea democratiei occidentale. Fara acceptarea unor invingatori, nu am avut nici acceptarea unei viziuni oficiale. In consecinta, noului contract social i-a lipsit legitimitatea. El a fost mereu contestat de opozanti si, considerand aceasta o virtute a democratiei, s-a mers mereu pe ideea schimbarii radicale a regulilor atunci cand se ajungea la putere. A urmat o lunga confruntare intre doua tipuri de comportament pe care le recunoastem cu usurinta. Avem, pe de o parte, comportamentul de „cooperativa”, adoptat de cei din zona de stanga, care au pretins ca ei reprezinta elita conducatoare si ei au dreptul de a impune regulile noii societati, incercand sa impuna un stil de guvernare opac, rigid, inflexibil la schimbarea venita din exteriorul sau. Acest comportament a legitimat o elita restransa si a contestat mereu dreptul altor voci din societate de a participa la acest joc al guvernarii. Pe de alta parte, avem comportamentul „conflictual” radical. Impus pe zona de dreapta, acesta a legitimat interventii revolutionare perpetue, menite a distruge fostele cooperative (formate din neocomunisti, antieuropeni, corupti, oligarhi, grupuri de interese etc.) si a democratiza conducerea politica.

Metoda propusa e revolutia din temelii, stergerea regulilor anterioare si impunerea cu forta a altora noi. Comportamentul de tip cooperativa si-a construit imaginea linistii si a consensului ca atribute dorite de populatie.

Comportamentul de tip conflictual si-a construit imaginea transparentei si schimbarii. Nici unul nu a avut insa succes in Romania in mod clar. Din acest motiv, am asistat vreme de 17 ani la alternanta la putere a diverselor grupuri care au incercat pe rand diverse variante ale acestor doua sisteme. Exemplu: Traian Basescu, cel mai important exponent actual al comportamentului conflictual, a fost mult timp parte a celuilalt sistem, cel consensual.

Din pacate, nimeni nu a castigat. Aparent, Romania are o alternanta intre doua tipuri de a face politica, are schimbare politica si o pluralitate de optiuni. Ce ne lipseste insa este acordul general asupra cadrului in care facem politica democratica. Regulile pe care le impun unii nu sunt acceptate de ceilalti si exista mereu riscul unei restauratii atunci cand se schimba puterea. Singurul element de stabilitate din acesti 17 ani a fost dat de Uniunea Europeana, care a impus cateva principii clare, acceptate, de voie – de nevoie, de toate marile partide. Acordul general lipseste insa. Si el va lipsi cata vreme partidele si politicienii vor aspira la o guvernare unilaterala, fara implicarea celorlalti.

Atunci cand, in diverse societati, se adopta formele democratiilor occidentale, se spera ca se va ajunge la acelasi tip de viata politica democratica si civilizata. Aproape de fiecare data insa, se esueaza in experimente ratate (Africa si America de Sud fiind pline de asemenea exemple). De ce? Pentru ca democratia occidentala nu are ca premisa doar pluralismul. Premisa fundamentala care diferentiaza democratiile occidentale de hibrizii „originali” din rest este acordul general al partidelor si factiunilor adverse cu privire la regulile majore. Partidele aflate la putere nu atenteaza unilateral la schimbarea regulilor comune doar pentru ca au puterea de a o face. Avand acest acord, politicienii isi disputa doar solutii de guvernare, nu insesi regulile prin care pot guverna, asa cum se intampla in Romania. Din pacate, Romania nu are inca un contract social, astfel incat, pana cand il va avea, va fi condamnata sa perpetueze acest simulacru de democratie, de alternanta si de guvernare, lasand in sarcina Uniunii Europene conducerea efectiva a societatii, indiferent de costul social pe care il genereaza o asemenea atitudine.

Articol publicat si in Ziarul Financiar


Dan Sultanescu
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro