Desi in ultima perioada, prim-planul dezbaterilor europene pare a fi fost luat de replica institutionala pe care statele UE sunt asteptate sa o dea la agresiunile Rusiei asupra Ucrainei, manifestul Grupului Eiffel, una dintre cele mai importante coagulari ale „federalistilor” francezi arata ca, cel putin la nivelul statelor occidentale, problema transformarii Uniunii Europene si noul design institutional pe care aceasta ar trebui sa il aiba in urma crizei economice si fianciare ramane marcanta.
Manifestul propune crearea unei noi „Comunitati” pentru zona Euro. „Grupul Eiffel”, pledeaza pentru o uniune politica federala care ar exista alaturi de Uniunea Europeana existenta. Autorii manifestului sunt actori importanti, cu cunostinte de prima mana asupra modului in care functioneaza Uniunea Europeana. Grupul ii include includ Yves Bertoncini, director al Europei Notre – Jacques Delors Institute, Laurence Boone, economist la Bank of America Merrill Lynch, Sylvie Goulard, un europarlamentar liberal, Denis Simonneau, un membru al consiliului de administratie al GDF Suez, si Shahin Vallée, consilier economic al presedintelui Herman Van Rompuy.
Este important de asemenea de notat ca principala concluzie pe care procesul de extindere si pe care procesul de aderare a adus-o, pare a fi, din perspectiva federalistilor francezi, care se apropie in unele momente, de cele mai curajoase propuneri ale Angelei Merkel, este cea cu privire la puterea implicita pe care procesul de aderare o are. Aceasta viziune presupune ca perioada candidaturii unui stat este cea in care autoritatile europene au cea mai mare putere, respectiv cea mai mare influenta. Exista, inclusiv la nivelul institutiilor comunitare, in special la nivelul Comisiei, convingerea ca procesul de extindere, inceput la debutul deceniului opt al secolului trecut, este gestionat din ce in ce mai bine de catre oficialii europeni, care pot obtine conditii din ce in ce mai „riguroase” de la statele candidate si care pot manageria mult mai bine eventualele derapaje de traseu ale candidatilor.
In spatele acestei convingeri ca, institutional, cadidatura este solutia se afla si asumptia, iarasi, extrem de impartasita la nivelul elitelor politice, academice sau tehnocratice ale Uniunii Europene, ca problemele cu care membrii recenti ai Uniunii se confrunta (fie ca este vorba despre Spania, Portugalia sau de statele est-europene) isi au originea tocmai in pretinsele disfunctionalitati din timpul procesului de aderare.
Propunerea, care aduce aminte de o parte dintre sugestiile cancelarului Angela Merkel, propune constituirea federatiei pornind de la Zona Euro, federatia urmand a gestiona nu numai aspectele economice si financiare, ci si dezvoltarea infrastructurii digitale precum si a aunei retele transeuropene de transport. Potential problematic este apelul pe care autorii manifestului il fac impotriva subsidiaritatii – considera aplicarea ei in anumite domenii si la anumite niveluri ale administratiei publice (inclusiv in ceea ce priveste Germania), drept una dintre principalele surse de disfunctionalitate ale Uniunii Europene.
Practic, alaturi de Zona Euro ar putea fi construit „proiectul” federal propus de manifest, atat politic si institutional, prin construirea de supra-atributii pentru institutiile europene, care ar fi exercitate diferit in cadrul „micii Uniuni”. Practic, atat Parlamentul European (care ar contine un set de reprezentanti ai statelor Zonei Euro si care ar actiona drept veritabil legislativ al noului construct), cat si Curtea de Justitie (care ar functiona dupa principii diferitein cadrul noii formule), isi vad activitatea divizata – activitatea ce ar tine de Uniunea Europeana si regulile mult mai stricte, dar mult mai coerente, ale proiectului federalist.
Acesta ar avea marele avantaj ca ar putea sa lase in afara continuarii procesului de constructie europeana pe membrii cu tendinte eurosceptice sau care nu doresc sa continue procesul de continuare a cedarii de suveranitate, precum Irlanda, Marea Britanie, Danemarca sau Olanda. Pe de alta parte, si aici este punctul cel mai relevant din perspectiva Romaniei, noii membrii ai UE vor fi obligati sa adere la „mica Uniune” in timp, in urma unui proces mult mai indelungat, mai costisitor si mai complicat. Practic, manifestul federalist este o incercare de consacrare a hegemoniei de facto a Germaniei, cuplata cu o incercare de balansare a distributiei de putere in interiorul Europei, prin supralicitarea rolului francez (Parisul ar fi mult mai influent in orice structura decizionala care nu i-ar cuprinde pe membrii cu tendinte eurosceptici, care tind mai degraba sa se ralieze Germaniei).
Din perspectiva Romaniei, cel mai important factor de luat in calcul este faptul ca exista o preocupare manifesta, la nivel european, din mai multe directii politice si din mai multe sfere de actiune nationala, pentru gasirea de mijloace de influentare suplimentara a actiunilor elitelor politice romanesti, prin construirea de parghii suplimentare de influenta institutionala.
Este evident ca marea parte a propunerilor care sunt cuprinse de manifest nu vor fi regasite identic in programele politice sau institutionale care vor fi dezbatute dupa finalul crizei ucrainene, cand momentul redesenarii arhitecturii europene va reveni pe agenda europeana. Trebuie observat dealtfel ca ideea rediscutarii regulilor constructiei europene este puternic sustinuta, in special de Marea Britanie si de Olanda, care evalueaza in acest moment competentele care ar putea reveni la nivel national. Singurul impas concret, dincolo de imperativele politice de moment, care ordoneaza actiunea statelor membre catre exterior, este legat de sensul constructiei europene – in timp ce actori precum Marea Britanie si Olanda doresc limitarea sau chiar diminuarea nivelului european, pentru Franta sau Germania prioritatea este tocmai intarirea acestuia.
Sursa foto: groupe-eiffel.eu
