Cele mai recente evenimente din Ucraina – atacul esuat al fortelor ucrainene asupra enclavei separatiste din Slaviansk, asasinarea mai multor militanti asociati guvernului de la Kiev de catre fortele separatiste, efectuarea de zboruri ruse in interiorul spatiului aerian ucrainean, precum si retinerea de catre fortele separatiste a observatorilor militari ai OSCE – readuc in prim-plan criza din tara vecina pe agenda internationala.
In egala masura, din punct de vedere politic, nerespectarea de catre Rusia a acordurilor de la Geneva creeaza dificultati suplimentare pentru rezolvarea crizei din Ucraina. Aceasta pentru ca el confirma, cel putin pentru o mare parte a observatorilor occidentali, faptul ca fie dialogul cu Rusia in problema Ucrainei este imposibil, fie faptul ca Rusia are o agenda ascunsa in ceea ce priveste vecinul sau vestic.
Este important de notat totodata faptul ca o parte din ce in ce mai redusa a media occidentale abordeaza interpretarea „relativista” a situatiei din Ucraina. Esecul rezvolvarii diplomatice a conflictului nu isi are originea in interpretarea culturala diferita a normelor de drept si de conduita internationala ci, in folosirea lor in propriul beneficiu in mod consistent de catre Rusia, care isi legitimeaza propriile aspiratii pe pretinsele incalcari similare ale dreptului international de catre statele occidentale (Kossovo, Irak etc.).
De asemenea, este important de observat ca disputele pe marginea acordului de la Geneva au degenerat intr-un sir de acuzatii reciproce. Pentru Rusia, acordurile care presupuneau dezavuarea miscarilor separatiste din Estul Ucrainei ar fi trebuit sa se suprapuna peste dezarmarea de catre Guvernul de la Kiev a militantilor gruparii „Sectorul de Dreapta”, principala tinta si principalul element legitimator al acuzatiilor de extremism si de fascism aduse de Moscova, precum si peste demantelarea Maidanului.
Este evident ca decidentii ucraineni nu aveau cum sa adopte acest curs de actiune, mai ales in ceea ce priveste Maidanul, care a devenit doar o formula urbana de agregare si nu mai este neaparat factorul determinant in orientarea politicii Guvernului de la Kiev (nu exista o presiune directa a unor manifestanti asupra guvernului, ci o presiune a asteptarilor fostilor protestatari, retrasi acum din spatiul public).
In egala masura, guvernul ucrainean este prins in milocul unui joc cu suma zero. Pe de o parte, cu fiecare zi ce trece, exercitarea autoritatii sale in jumatatea estica a tarii devine imposibila. In acest context, interventia impotriva protestatarilor separatisti este justificata de imperativele guvernarii, precum si de nemultumirea crescanda a populatiei din jumatatea estica a tarii. Lipsa unei interventii poate conduce la radicalizarea sustinatorilor actualului Executiv de la Kiev, care se afla totodata si sub amenintarea electorala.
Tocmai, blocarea alegerilor sau influentarea lor poate fi considerata unul dintre obiectivele adiacente ale Moscovei. In conditiile in care organizarea lor in Crimeea si, mai ales, in jumatatea estica a tarii devine improbabila, este posibil ca noul Legislativ de la Kiev sa reproduca supra-reprezentativ tendintele nationaliste si pro-ucrainene, legitimand astfel discursul Kremlinului despre temerile cu care se confrunta populatia rusofona din tara vecina.
Mai mult, este evident ca Excutivul de la Kiev nu este dispus sa riste o confruntare militara. Politica Rusiei tinteste mai degraba conturarea unei independente de facto a jumatatii estice a tarii. Declaratiile lui Lavrov, care a indicat ca orice raspuns militar al Kievului ar putea genera repetarea situatiei din Abhazia, din 2008, cand trupele Rusiei au intervenit „pentru a proteja” cetatenii rusi sunt un avertisment clar la adresa Executivului kievean. Este evident in acest context ca liderii ucraineni nu sunt dispusi sa riste declansarea unui conflict militar pe ccare au sanse reduse sa il castige, mai ales in conditiile in care inclusiv loialitatea fortelor armate (asa cum o arata si anexarea Crimeii) este incerta.
In acelasi timp, este evident ca desi pe termen scurt Rusia controleaza situatia si poate impune cursul dinamicii regionale, pe termen mediu optiunile Moscovei sunt limitate. Este evident ca in afara unui sprijin financiar si a unor declaratii politice (chiar angajante, in ipoteza in care Ucraina este redusa teritorial suplimentar) Kievul nu se poate baza pe un ajutor concret in cazul unui conflict. Dealtfel, dislocarea de trupe sau resurse NATO in tarile estice are drept obiectiv tocmai reasigurarea aliatilor estici, extrem de sensibili la caracterul amenintator al politicii recente a Rusiei.
Cu toate acestea, pe termen mediu, optiunile Rusiei sunt limitate. Orice pas suplimentar facut in Ucraina atrage sanctiuni al caror efect este in timp disproportional. Faptul ca pentru moment sanctiunile au un caracter limitat nu ascunde faptul ca economia Rusiei a suferit o lovitura de credibilitate dupa anexarea Crimeii. Mai mult, politica Rusiei va determina o aproape certa reorientare a politicii NATO si a politicii europene in ceea ce priveste energia. Nu in ultimul rand, principala victima a insistentei ruse in Ucraina este tocmai Uniunea Euro-asiatica. Atractivitatea proiectului este in acest moment suplimentar redusa.
