Dincolo de disputele din spatiul politic romanesc cu privire la rolul jucat de catre politicieni pentru materializarea proiectului de la Deveselu – si trebuie observat ca din acest punct de vedere elitele politice romanesti au sustinut cu entuziasm si fermitate acest proiect -, initiativa ramane in continuare unul dintre cele mai importante puncte de disputa de pe agenda ruso-americana.
Pierduta in mijlocul unui schimb de replici centrat pe perechea de adjective, ori adverbe, “ofensiv- defensiv”, disputa cu privire la elementele scutului anti-racheta este una mult mai complexa si are o miza regional nu neaparat atat de pronuntata.
Punctul de vedere exprimat de catre oficialii NATO, precum si de catre cei romani, este ca armamentul de interceptare de la Deveselu, precum si intregul proiect NATO are un rol eminamente defensiv. Rachetele menite a intercepta eventualele rachete balistice sau de raza medie au o valoare ofensiva redusa (au o putere de distrugere prea mica si sunt prea scumpe pentru a lovi tintele conventionale ale Rusiei). Mai mult, in actualul stadiu tehnologic, scutul nu ofera garantii depline ca poate opri un atac iranian ori nord-coreean. Cu atat mai putin este capabil sa faca fata unul eventual atac nuclear rusesc, infinit superior atat in termeni calitativi, cat si in termeni cantitativi capabilitatilor nucleare ale Moscovei. In termenii exprimati oficiali, scutul este o garantie suplimentara pentru membrii NATO in fata proliferarii nucleare si a eventualelor intentii amenintatoare ale unui atac nuclear terorist.
Cu toate acestea, trebuie observat ca, cel putin din punct de vedere al dinamicii regionale (pentru statele baltice, Polonia, dar si pentru Romania), prezenta americana (sub forma scutului), este vazuta drept o garantie suplimentara de securitate. In conditiile unei Rusii mai asertive, dispusa, dupa episodul Crimeii, sa incalc granitele post-Razboi Rece, prezenta scutului anti-racheta inseamna o prezenta militara americana pe teritoriul acestor state. Miza nu este neaparat descurajarea sau protejarea in fata unui atac terorist (asa cum retorica oficiala a NATO sau chiar si a Romaniei clameaza), ci descurajarea, prin prezenta instalatiilor si a militarilor americani, oricaror intentii agresive ale Rusiei. Insistenta Romaniei si a Poloniei pentru trupe NATO la granita estica a Aliantei trebuie interpretata tot in acest context: daca NATO ofera garantii de securitate 100%, scutul ne duce la 150%, iar trupele NATO la 200%. Dincolo de credibilitatea amenintarii ruse sau de legitimitatea opozitiei fata de proiectele Moscovei, pentru o mare parte din statele angrenate in acest proces miza este una regionala.
In masura in care liderii rusi traiesc cu o angoasa a “incercuirii” NATO sau cu regretul incalcarii pretinse a acordurilor nescrise dintre superputeri la finele Razboiului Rece, atitudinea fostelor state satelit reprezinta fara indoiala atat un motiv de resentiment, cat si unul de amenintare pentru conducerea rusa. Mai mult, argumentul periclitarii echilibrului nuclear de catre acest demers al Statelor Unite nu este intrutotul unul lipsit de validitate. Denuntarea unilaterala in 2002 de catre administratia Bush a Tratatului Anti-Balistic, prin care SUA si URSS se angajau in 1972 sa nu dezvolte si desfasoare armament anti-balistic, precum si demararea proiectului Scutului Anti-Racheta aduce aminte Moscovei de SDI, proiectul de inarmare derulat de administratia Reagan care a dus URSS in imposibilitatea de a concura millitar SUA la finele Razboiului Rece. Temerea rusa nu este neaparat ca umbrela de protectie americana functioneaza, ci ca Statele Unite investesc intr-un domeniu in care Rusia, pentru moment, nu isi permite cheltuieli si ca, pe termen mediu, distrugerea reciproc asigurata care a asigurat “stabilitatea” Razboiului Rece va ajunge de domeniul trecutului.
Sursa foto: gds.ro
