Evenimentele din Irak, respectiv asasinarea de catre militantii ISIS a jurnalistului James Foley, respectiv intensificarea campaniei de lovituri aeriene, demarata de fortele SUA incepand din 8 august, reprezinta cele mai importante elemente ale dinamicii Orientului Mijlociu. Semnalele lansate de administratia americana sau de mai multi actori cu influenta in spatiul public american subliniaza nu numai problemele inerente cu care regimul irakian se confrunta, ci si faptul ca vidul de putere din Siria, generat de conflictul civil, genereaza nu numai optiuni politice imposibile, ci si un spatiu extrem de fertil pentru manifestarea actorilor politici extremisti. Este relevant in acest context faptul ca, din punct de vedere meditic, catastrofa umanitara din Irak si violentele adiacente, au reusit sa puna in umbra intrarea previzibila in cea de a saptea saptamana de desfasurare a conflictului din Gaza.
Din punct de vedere politic, conflictul irakian a reusit sa declanseze o schimbare guvernamentala ale carei efecte nu sunt inca vizibile. Longevivul premier, Nouri al-Maliki, a fost inlocuit de, mult mai moderatul, spera presa internationala, Haider al-Abadi. Nouri al-Maliki s-a dovedit politicianul perfect capabil sa manipuleze tanarul sistem politic si noul regim institutional irakian in beneficiul propriei cariere politice. Costul supravietuirii sale in fruntea Executivului irakian este reprezentat nu numai de acuzatiile de manipulare si fraudare a alegerilor, ci si de izolarea puternia a propriului grup de interese. Noua natiune irakiana post-Saddam Hussein pare din acest punct de vedere un proiect sortit esecului.
O guvernare excesiv de personalizata, marcata de coruptie nu a fost capabila sa construiasca un edificiu etatic propriu-zis. Asa cum ofensiva ISIS in Irak a demonstrat consistent, fortele irakiene se dovedesc nu neaparat incapabile sa opreasca avansul rebelilor, ci sunt lipsite de orice determinare de a lupta pentru supravietuirea unui regim politic care reprezinta nu neaparat societatea irakiana, ci mai degraba o coalitie extrem de laxa de interese ale unor factiuni siite tinute laolalta de carisma lui Maliki. Din acest punct de vedere, daca guvernarea fostului premier a fost una excluziva, ea a avut cel putin capacitatea de a asigura o fatada a guvernabilitatii statului irakian, chiar daca a exclus practic de la guvernare mai multi actori siiti si, in special, reprezentantii minoritatii sunnite.
De aceea, de la Abadi se asteapta nu numai capacitatea de a construi intr-o societate extrem de divizata si marcata de memoria sociala a violentelor intestine o coalitie cat mai reprezentativa, ci si capacitatea de a construi un edificiu etatic consistent, capabil sa faca fata ofensivei ISIS. Practic, la mai bine de un deceniu de la interventia americana, regimul de la Bagdad se confrunta cu aceeasi sarcina ca dupa finalizarea interventiei americane: construirea unor institutii solide in mijlocul unei societati unde diviziunile sunt probabil cea mai reprezentativa institutie sociala.
Este evident in acelasi timp ca relatarile mediatice cu privire la violentele ISIS contureaza in egala masura dimensiunea catastrofei umanitare din Irak, unde comunitati intregi au fost fie expulzate, fie supuse unor presiuni majore pentru asimilare prin convertire, neintalnite in perioada contemporana.
Ceea ce face cu adevarat alarmante actiunile ISIS nu sunt insa neaparat violentele sau actele de brutalitate culturala gratuite – desacrarea monumentelor culturale considerate neconforme cu propria interpretare dogmatica a religiei musulmane nu sunt neaparat proprii ISIS, la fel cum nici presiunile in vederea convertirii nu sunt intalnite in peisajul conflictelor identitare moderne. Similar, implicarea in actiuni de guvernare locala (furnizarea de servicii publice) a individualizat puternic actori precum Hamas sau Hezbollah. Accesul la surse generoase de finantare nu este nici el un factor care face din ISIS amenintarea majora la care multi comentatori publici americani se refera.
Din acest punct de vedere, avertismentul generalului american John Allen, fostul comandant al fortelor americane intre 2011 si 2013 in Afganistan este dificil de interpretat. Allen i-a cerut lui Obama sa actioneze decisiv pentru demantelarea ISIS. Similar, interventia Pentagonului care a caracterizat ISIS drept o organizatie „apocaliptica”, pledand, in expresia generalului Martin Dempsey, seful Statului Major Inter-Arme, pentru cooptarea de aliati regionali, este una care ridica aceeasi problema a incadrarii strategice a miscarii.
ISIS reprezinta o amenintare la adresa intereselor occidentale in regiune in primul rand datorita faptului ca isi asuma proeminent o guvernare teritoriala si etatica. Foarte multe miscari islamice radicale au incercat sa dea propriilor demersuri de guvernare o dimensiune ideologica, chemand „credinciosii” sa contribuie la reinstaurarea Califatului. Spre deosebire insa de acesti actori, ISIS isi asuma in mod evident componenta teritoriala a guvernarii, orice act de acest fel fiind legitimat in interiorul unei grile doctrinare centrate pe reinstaurarea statului islamic – acolo unde mai multe miscari radicale si-au asumat implicit limitele impuse de realitatea politica moderna, ISIS are succes tocmai pentru ca duce discursul ideologic al statului islamic catre finalitatea sa logica: Califatul a fost reinstaurat si intreaga mitologie legata de acesta se poate materializa.
Problema majora este ca tocmai aceasta dimensiune ideologica exclusivista, desi poate genera un sprijin major si poate mobiliza resurse net peste capacitatea unei grupari insurgente (in definitiv, ISIS controleaza un teritoriu extins si fiscalizeaza raporturile economice cuprinse in interiorul zonei controlate), limiteaza impactul organizatiei. Orice tentativa de extindere poate genera aliante regionale impotriva ISIS – caracterul radical al proiectului propus aduce practic in aceeasi tabara atat Iranul, cat si Arabia Saudita. Diplomatia americana a facut in ultima vreme uverturi catre Turcia si Qatar, incercand sa creeze climatul regional pentru contracararea ofensivei ISIS.
Ceea ce este cert, pe termen scurt, este faptul ca adminitratia americana a exclus cooperarea cu regimul de la Damasc, pana in acest moment cel mai important actor care este confruntat cu expansiunea ISIS. In egala masura, este putin probabil ca orice actiune strategica impotriva ISIS sa aiba sanse de succes in absenta atacarii bazelor de pe teritoriul sirian. Desi atacurile americane au stopat ofensiva ISIS, trebuie evidentiat faptul ca SUA au in continuare sarcina de a sustine crearea unui stat irakian solid, dar principala amenintare din Orientul Mijlociu nu mai vine din partea unei insurgente, ci din partea unui proiect politic cu puternice accente etatice.
Sursa foto: thepotomacpost.com
