In cele doua tururi ale alegerilor locale din 23 si 30 martie, cetatenii francezi au transmis un mesaj puternic de nemultumire nu numai la adresa Presedintelui Republicii, Guvernul sau si majoritatii parlamentare, ci si la adresa politicii in general – non-alegatorii au devenit „cel mai mare partid” din Franta, cu 38,5% alegand sa nu mearga la vot. Este pentru prima oara cand numarul cetatenilor care nu se prezinta la vot este mai mare decat numarul voturilor obtinute de partidul clasat pe primul loc.

Prin schimbarea Prim-ministrului si remanierea echipei sale guvernamentale, raspunsul lui François Hollande arata ca acesta este constient de mesajul poporului francez. Insa acesta nu a anuntat inca nicio schimbare radicala a politicii. Cartile pot fi amestecate, dar planul de joc nu este inca foarte clar. Manuel Valls, noul Premier al Frantei, va avea de lucru in clarificarea liniei politice, incearcand, in acelasi timp, sa mentina toate partidele din Guvernul de coalitie multumite.

Lectiile invatate din rezultatele alegerilor locale

Alegerile locale au demonstrat o serie de lectii importante pe care guvernul remaniat trebuie sa le ia in considerare. In primul rand, cu o rata de absenteism record de 38% la alegerile locale, interpretarea generala este ca dezamagirea fata de performantele sistemului politic francez este extinsa. Multi comentatori au legat acest sentiment de performantele importante obtinute de Frontul National, care profita de insuccesele partidelor traditionale.

In timp ce reprezentantii locali alesi scapa, in mod traditional, de neincrederea acordata in general politicienilor din Franta, aceste alegeri locale au ilustrat respingerea acestora de catre un numar mare din populatia franceza care – fie prin neprezentare, fie prin prezentarea buletinelor de vot goale sau acordand votul partidelor extremiste – au intors spatele discursului politic clasic si capacitatii sale de a pune lumea in drepturi.

Partidele de dreapta si de centru din consiliile locale s-au bucurat de o revenire fara precedent. In detrimentul stangii, dreapta a castigat peste 150 de orase cu peste 10.000 de locuitori si aproximativ 70 de orase cu mai mult de 30.000 de locuitori, fapt ce constituie un alt record istoric. Ar trebui remarcat faptul ca acest record a fost realizat in ciuda prezentei in al doilea tur al unuia sau mai multor candidati de extrema dreapta sau din alte partide, care ar fi putut cauza probleme pentru cele doua partide principale.

Desi stanga a mentinut Parisul, Strasbourgul, Lyonul si Lille, lista oraselor castigate de partidul de centru-dreapta UMP (Uniunea pentru o Miscare Populara) este fara sfarsit: Limoges, Toulouse, Saint – Etienne, Angers, Amiens, Dunkirk, Nevers, Chambery, Reims etc. Punctul forte al acestei crestere va fi consolidat prin controlul dreptei asupra zonelor din jurul oraselor castigate de stanga, cum ar fi Paris si Lille.

Este adevarat, doua dintre cele trei metropole franceze (Parisul si Lyonul) au ramas la stanga – Marseille ramane de necucerit, intrucat Jean Claude Gaudin, decanul alesilor locali ai UMP a reusit sa castige un al patrulea mandat – dar presedintia comunitatilor urbane care include cele doua orase (o formula administrativa supra-urbana, specifica Frantei, care concentreaza orasul si suburbiile sale) va reveni in ambele cazuri UMP.

Un alt aspect important este faptul ca politicienii participanti in tururile de scrutin sunt din ce in ce mai tineri. Alegerea primarilor cu varste cuprinse intre 22 de ani (Juvisy – sur – Orge in regiunea Paris, 11954 locuitori), 25 de ani (Frejus, in Var, 46770 locuitorii ) si 31 de ani (Tourcoing, in nord, 93531 locuitori) constituie un element simbolic, purtand semnificatia reinnoirii care a marcat aceste alegeri si pot anunta o reinnoire la nivel national.

Frontul National si Ecologistii trebuie sa demonstreze ca pot detine functii de raspundere. Extrema dreapta a fost aleasa in functii de raspundere la o scara fara precedent intr-o serie de orase, cum ar fi Frejus (46770 locuitori), Beziers (69359 locuitori), districtul 7 din sudul Marsiliei (155.000 de locuitori), si in nord, in Henin-Beaumont (25,204 de locuitori). In acelasi timp, ecologistii au marcat victorii importante, inclusiv in Grenoble (153,426 de locuitori). In mod traditional, ambele partide se opun masurilor, mai degraba decat sa gestioneze sau sa puna in aplicare politici, motiv pentru care in acest moment trebuie sa demonstreze ca pot detine in mod eficient functii de raspundere.

De celalta parte a baricadei, Partidul Socialist se dezintegreaza. Guvernul a fost martor la prabusirea propriului partid. S-a asteaptat ca alegerile sa fie dificile, insa nu s-a asteptat la o astfel de infrangere coplesitoare. Diviziunile din cadrul partidului par sa fi fost exacerbate de aceste alegeri, iar reconstruirea unei echipe pare dificila intr-un partid care numai luna trecuta s-a bucurat de un record al functiilor politice in Franta.

Extrema stanga a fost absenta, iar Partidul Comunist a disparut. Prin pierderea majoritatii oraselor sustinatoare ramase (Bobigny, 44118 locuitori, Villejuif, 47414 de locuitori si Le Blanc-Mesnil, 46838 de locuitori din regiunea Paris), s-ar parea ca Partidul Comunist a scazut si mai mult in obscuritate, fiind departe de pozitia sa de dupa razboi ca principalul partid din Franta. In ceea ce priveste extrema stanga, aceasta nu a fost reprezentata in mod special in aceste alegeri si, prin urmare, opiniile sale nu au fost auzite.

Trebuie observat de asemenea ca succesul Frontului National, inainte de alegerile din Parlamentul European, este virtual imposibil de apreciat. Intrucat Frontul nu a depus candidati in toate circumscriptiile, apreciere cu privire la forta sa electorala sunt in mare parte relative. De asemenea, coalizarea stanga-dreapta impotriva Frontului National in turul secund al alegerilor a facut ca numarul sau de mandate sa ramana in continuare limitat. Numarul mare de voturi primit insa in zonele unde Frontul a avut reprezentanti face ca ingrijorarea presei franceze cu privire la ascensiunea extremei drepte sa fie extrem de valida.

In egala masura, trebuie observat ca alegerile locale reprezinta o schimbare majora de strategie pentru Front. In mod normal, partidul ignora competitiile locale (si intr-o masura mai mica si alegerile generale), tocmai datorita balotajului, unde alegatorii centristi preferau candidatul socialist sau pe cel al UMP.

Jean-Marie Le Pen prefera sa se concentreze asupra cursei prezidentiale, singura unde vizibilitatea puteau asigura sanse de succes unui candidat al Frontului. De aceea, intr-o mare masura, Frontul actiona ca un partid „temporar”, preocupat doar de alegerile prezidentiale, fara o reprezentare locala activa. Marine Le Pen a schimbat acest lucru si rezultatele se vad – „Noul Front” este deja o prezenta in administratiile locale. In ce masura acest curs va imprima o traiectorie „centrista” partidului, care devine acum in mod evident „parte a sistemului”, este dificil de anticipat. Mai mult, este posibil tocmai ca lipsa de experienta in institutii publice sa erodeze in timp imaginea Frontului.

Pentru socialisti, dar in special pentru François Hollande, alegerile sunt si o infrangere personala. In calitate de Secretar General al socialistilor, Hollande a imprimat o noua strategie partidului, una de crestere institutionala si electorala prin castigarea de aderenti in primul rand la nivel local. Strategia a avut succes – in ultimul deceniu socialistii au devenit un partid al „alesilor” locali, alternativa politica la transformarile sociale ale perioadei post-Razboi Rece care au afectat semnificativ electoratul socialist (muncitorii industriali si mica burghezie).

Succesul a fost atat de mare incat in 2012 socialistii au preluat presedintia si au castigat majoritatea in Senat (camera superioara a Parlamentului Francez, aleasa indirect dintre alesii locali), o premiera in istoria Frantei in ultimul secol. Acum, reteaua de alesi locali, majoritatea senatoriala, dar in special cursul politic de orientare locala a politicii sunt toate in discutie. Cel mai mare succes al Secretarului General Hollande a fost anulat de impopularitatea presedintelui Hollande.

Remaniere fara o schimbare a directiei – discursul lui Hollande

Avand in considerare rezultatele, Presedintele Hollande a anuntat a doua zi ca il va inlocui pe Prim-ministrul si prietenul sau, Jean-Marc Ayrault, cu Manuel Valls, Ministrul Afacerilor Interne. Alegerea nu a fost usoara, in special pentru ca noul Premier nu se bucura de aprobarea unanima in propria tabara. Nominalizarea sa a fost urmata de demisia ecologistilor din Guvern si de reactii puternice din aripa stanga a majoritatii. Nominalizarea lui Manuel Valls confirma faptul ca presedintele Hollande nu doreste o schimbare de curs si ca „Pactul de Responsabilitate” ramane prima sa prioritate.

In timpul discursului sau televizat de luni, 31 martie, Presedintele a recunoscut dezamagirea si nemultumirea exprimata in alegerile locale. Hollande a subliniat trei aspecte: in primul rand, insuficienta reformelor intreprinse si viteza cu care acestea sunt realizate; in al doilea rand, problema somajulului; si in al treilea rand, nevoia de o mai mare justitie sociala. Acesta a sustinut ca Guvernul lui Jean-Marc Ayrault a reusit sa redreseze situatia precara mostenita de la fosta administratie, insa, cu toate acestea, dupa 22 de luni la Palatul Elysée, Hollande si-a manifestat intentia de a lansa o noua faza a mandatului sau, prin instalarea unui Guvern mai combativ si numire lui Valls in functia de Prim-ministru.

Pentru a realiza acest lucru, Valls are cel putin doua obiective clare pe foaia de parcurs. In primul rand, sa concentreze actiunea Guvernului asupra economiei si ocuparii fortei de munca, prin Pactul de Responsabilitate. Acesta propune, printre alte masuri, cheltuieli sociale mai mici pentru cele mai mici salarii, cu scopul de a incuraja recrutarea si combaterea somajului.

In al doilea rand, noul Guvern trebuie sa se concentreze pe o mai mare justitie sociala. In acest fel, Pactul de Responsabilitate trebuie sa fie un Pact de Solidaritate, bazat pe trei piloni: educatie si formare profesionala; securitate sociala si formare pentru tineri; si nu in ultimul rand, cheltuire puterii cu o reducere a impozitelor pentru cetatenii francezi (pana in 2017) si o reducere a contributiilor angajatilor.

In plus fata de aceste doua obiective, Hollande a facut referire si la tranzitia energiei, astfel incat Franta sa devina mai putin dependenta de petrol si de energia nucleara. Presedintele s-a referit si la restrictiile europene, declarand ca Guvernul trebuie sa convinga Europa ca contributia Frantei la competitivitate si crestere trebuie sa fie luate in considerare in conformitate cu angajamentele acesteia, facand aluzie la o posibila amanare a obiectivelor impuse de UE.

François Hollande si-a incheiat discursul de doar opt minute subliniind importanta unificarii poporului francez, acum cand Franta trece prin experienta unei crize civice, chiar morale.

In egala masura, numirea lui Valls, este expresia modificarii distributiei de putere in interiorul partidului. Extrema stanga a socialistilor este marginalizata institutional, in timp ce cursul „social-democrat” imprimat de lideri precum Hollande sau Ayrault pare a fi, cel putin pentru moment, perdantul alegerilor. Valls este considerat a fi reprezentantul „stangii republicane”, ramura partidului ferm atasata valorilor laicitatii, dar preocupata de problema securitatii si aflata intr-un raport ideologic deschis cu economia de piata.

Dealtfel, Valls este unul dintre putinii socialisti care a fost dispus sa critice adoptarea masurii reducerii saptamanii de lucru la 35 de ore (una dintre marile masuri guvernarii socialiste ale lui Lionel Jospin). Mai mult, din perspectiva Romaniei, pozitia ferm anti-imigratie a lui Valls prefigureaza probabil si masuri mai ferme luate in acest sens.

Noul Guvern combativ, mai putin spectaculos

Compozitia Guvernului a fost anuntata miercuri, 2 aprilie, fiind nominalizati doar ministrii de stat. Un numar de ministri adjuncti urmeaza sa fie numiti saptamana viitoare, dupa consiliul ministrilor.

Prim-ministrul si Presedintele au dorit o echipa mai restransa pentru aceast Guvern combativ, cu 16 ministri experimentati, opt barbati si opt femei. Noua ministri si-au pastrat portofoliile identice sau au primit responsabilitati mai mari, iar 14 au fost deja parte din guvernul Ayrault, motiv pentru care pare a fi un Guvern oarecum „linistitor”, cu putine noutati. Doar doi noi membri trebuie remarcati: Ségolène Royal, Ministru pentru Ecologie, Dezvoltare Durabila si Energie, si François Rebsamen, Ministrul Muncii, Ocuparii Fortei de Munca si pentru Dialogul Social.

Institutional, formula guvernamentala pare a fi una influentata de Valls si nu de conciliatorul Hollande – numarul de ministri se reduce de la 38 la 16, ceea ce ar presupune o formula mai „executiva”, care ar trebui sa se preocupe mai mult de guvernare si mai putin de concilierea diferitelor tendinte din stanga franceza.

Ségolène Royale revine cu scopul de a gestiona problema dificila a tranzitiei energetice. Royale, – a patra schimbare pentru aceasta pozitie ministeriala de la alegerea lui Hollande – revine la un minister pe care l-a condus deja in timpul Guvernului lui Lionel Jospin. Fosta partenera a lui François Hollande si candidatul Partidului Socialist la alegerile prezidentiale din 2007, influenta si vigoarea ei va consolida acest Guvern. Numirea ei este un motiv de ingrijorare pentru unii ecologisti, care isi amintesc opozitia acesteia fata de taxa clima-energie. Luand partea de energie din portofoliul „de vis” al lui Montebourg, va trebui sa se descurce cu Ministrul pentru Industrie si sa pregateasca Conferinta Partidelor (COP), privind schimbarile climatice, care va avea loc la Paris, in 2015.

François Hollande a numit patru oameni de incredere din cadrul anturajului sau, carora le-a inmanat portofolii cheie. Dintre acestia, Stéphane Le Foll, care ramane in Ministru pentru Agricultura, Agro-alimentare si Paduri, va fi, de asemenea, promovat ca purtator de cuvant al Guvernului. Prin urmare, acesta va fi in contact direct cu Presedintele si, cel mai probabil, va actiona ca un element de control asupra Prim-ministrului. Michel Sapin, Ministru de Finante si al Trezoreriei; François Rebsamen, Ministrul Muncii; si Jean-Yves Le Drian, Ministrul Apararii, sunt ceilalti trei destinatari ai acestor portofolii cheie. Este demn de remarcat faptul ca din actualul guvern lipsesc sustinatoirii lui Valls.

Doua figuri politice au fost promovate pentru a reasigura stanga: acestea sunt Benoit Hamon si Arnaud Montebourg. Dupa numirea lui Manuel Valls ca Premier, cealalta promovarea se duce la Benoit Hamon, care ocupa locul al patrulea pe scara ierarhica a Guvernului, fiind in fruntea Ministerului Educatiei. Arnaud Montebourg este, de asemenea, promovat datorita aripii stanga a Partidului Socialist. Singurul reprezentant al Partidului Radical Stanga in Guvern este Sylvia Pinel, in functia de Ministru pentru Locuinte, inlocuind-o pe Cécile Duflot (Partidul Verde).

O absenta notabila si potential problematica din Guvern este cea a Verzilor. Deputatii au pareri impartite, dupa ce Cécile Dufflot si Pascal Canfin au luat decizia de a parasi Guvernul, ca urmare a nominalizarii lui Valls, in ciuda faptului ca li s-a oferit oportunitatea de a conduce Ministerul Ecologiei. Cu toate acestea, posibilitatea unui ministru adjunct pentru ecologie din partea Verzilor ramane deschisa.

Primul-ministru se va adresa Parlamentului pe 8 aprilie pentru a-si anunta programul de guvernare. Toate acestea in timp ce Verzii si unii Socialisti vor duce o lupta pentru putere, rezultata din mica majoritate aflta in prezent in Adunarea Nationala si in Senat, si care poate submina unitatea fortelor in si in afara Guvernului.

Concluzii

Primele reforme ale lui François Hollande au fost urmate in mod logic, prin numirea lui Manuel Valls si sustinute de Pactul de Responsabilitate. Problema este, insa, faptul ca aceste anunturi ar putea ofensa atat ambele partide din aripa stanga a Guvernului – Partidul Socialist si Verzii – care pot gasi schimbarea imposibil de a acceptat, cat si alegatorii lui François Hollande, care doresc sa vada o reducere a somajului si o crestere a puterii de cumparare mult mai mult decat o reducere a deficitului public.

Nemultumirile din randul acestor grupuri ar putea marca rapid rezultatele de la urna de vot la alegerile europene din luna mai, urmate de alegerile pentru Senat din luna septembrie. Aceste constrangeri ar putea fi in spatele noului „Pact de Solidaritate”. François Hollande spera sa reasigure aripa stanga, reafirmandu-si pozitia sociala, in scopul de a-si realiza reformele: reducerea deficitului si a impozitelor obligatorii grele suportate de catre intreprinderi si gospodarii in timp ce, in acelasi timp, incearca restabilirea cresterii economice si a ocuparii fortei de munca.

Primul test politic caruia noul Guvern trebuie sa-i faca fata va avea loc in aprilie, cu prezentarea Pactului de Responsabilitate in fata Parlamentului. Succesul acestuia depinde, in primul rand, de negocierile cu sindicatele – inclusiv MEDEF (Asociatia Angajatorilor Francezi) – cu privire la modul in care poate compensa pentru anuntul reducerilor cheltuielilor sociale care cantaresc greu asupra intreprinderilor. Progresul acestuia va depinde, apoi, de sprijinul Guvernului pentru masurile anuntate, care vor fi probabil consolidate prin legislatia financiara si prin finantarea securitatii sociale. Pozitia ecologistilor si a marginii aripii stangi a Partidului Socialist ar putea complica adoptarea acestor masuri.

Al doilea test politic vor fi alegerile europene din luna mai. Cum era de asteptat, primele estimari sunt in conformitate cu rezultatele alegerilor locale si prezic un succesul relativ pentru UMP, un progres important catre Frontul National (consolidat prin anunturile de mentinerea unor masuri de austeritate) si prezentarea slaba a Partidului Socialist, care probabil va iesi pe pozitia a treia.

Urmatorul test politic major din 2014 va fi reprezentat de alegerile pentru Senat, din 28 septembrie care, in cazul in care rezultatele alegerilor locale sunt un punct de referinta, ar trebui sa permita UMP sa recastige presedintia Senatatului de la stanga actual majoritara, condusa de socialist Jean-Pierre Bel. Conform calculelor liderilor de dreapta din Senat, opozitia spera sa recastige pana la 17 locuri, fapt care i-ar garanta o destul de mare majoritate.


infopolitic