Desi majoritatea nesperata obtinuta in urma alegerilor din 7 mai ar fi trebuit sa asigure premierului David Cameron o perioada linistita in care primul cabinet populat in intregime de conservatori dupa 23 de ani sa pregateasca programul politic pentru urmatorii cinci ani, implicatiile, in special in Europa ale victoriei conservatorilor, fac din dinamica britanica unul dintre principalele elemente discutate in media europene si internationale.
In prim-plan apar patru probleme: referendumul asupra posibilei iesiri a Regatului Unit din Uniunea Europeana, denuntarea de catre Regatul Unit a apartenentei la CEDO, problema viitorului Scotiei, respectiv confruntarea pentru sefia Partidului Laburist.
In ceea ce priveste referendumul, este important de notat faptul ca David Cameron a decis organizarea acestuia in 2016, si nu in 2017, asa cum fusese anuntat anterior, in timpul campaniei electorale. Devansarea termenului de organizare a referendumului este interpretata drept o masura menita sa conserve avantajul electoratului pro-european , alaturi de credibilitatea de care se bucura orice nou guvern. Asumarea unei pozitii clare pro-UE arata ca exista, in randul nationalistilor scotieni si a votantilor democrat-liberali, precum si a stangii laburiste, un nucleu pro-UE suficient de mare pentru a contracara eventualul avantaj al UKIP, in continuare principalul partid eurosceptic.
Un alt element important este reprezentat de forma de organizare a consultarii. Cameron, care devine cel mai „plebiscitar” premier englez (in 2016 acesta va fi organizat trei din cele patru consultari populare tinute in istoria alegerilor britanice), are la indemana mai multe instrumente prin care poate influenta subtil consultarea. Pe de o parte, la fel ca in cazul referendumului scotian, el poate cobora varsta minima de participare la 16 ani, in ideea in care potentialii votanti aflati sub pragul de 18 ani tind sa fie mai degraba pro-UE. in acelasi timp, un element subliniat de presa britanica este avantajul oferit de modul de formulare a intrebarii din referendum – se speculeaza ca indirect, campania care sustine un vot negativ este dezavantajata in raport cu cei care sustin optiunea „Da”.
Cu toate acestea, problema fundamentala pentru Cameron ramane in sine negocierea compromisului cu UE, iar devansarea termenului, justificata si prin a evita suprapunerea cu alegerile prezidentiale franceze si alegerile generale germane, care ar putea exacerba pozitiile celorlalti doi actori importanti la nivelul UE impotriva solicitarilor Regatului Unit, pune in continuare aceeasi problema: care sunt compromisurile pe care Londra le poate obtine, fara o modificare masiva a tratatelor. Aceasta in conditiile in care mai exista o presiune – in afara de cea a oamenilor de afaceri, organizatiile patronale fiind ferm in tabara pro-UE – cea a birocratiei britanice. Proiectul de analiza a institutiilor publice si de investigare a competentelor acestora, lansat drept una dintre initiativele centrale ale guvernului condus de Cameron a aratat ca Regatul Unit mai mult castiga, decat pierde din apartenenta la UE, in special in domenii care nu sunt „comunitarizate”, cum ar fi internele. Mai mult, conservatorii sunt limitati si de faptul ca procesul similar, demarat de Olanda, a concluzionat ca schimbarea tratatelor nu este pentru moment necesara.
Angajamentul lui Cameron a fost ca isi va asuma procesul de negociere, iar mesajul sau, dupa victoria electorala, a fost receptat pozitiv din punct de vedere politic. Este de discutat in ce masura interpretarea cvasi-unanima a media, ca David Cameron va trebui sa „vanda” propriului public victorii minore obtinute in Europa este valida. Cu atat mai mai dificil de estimat este impactul negocierilor asupra atitudinii publicului britanic. Ceea ce este relevant este ca, asemenea lui John Major, invingatorul neasteptat al alegerilor din 1992, majoritatea conservatoare poate face mult mai dificil procesul de guvernare: liberal-democratii ii asigurau lui Cameron o majoritate mult mai docila in sustinerea propunerilor guvernamentale decat proprii parlamentari eurosceptici, pentru care referendumul este „oportunitatea unei generatii”.
Sansa referendumului nu provoaca disensiuni numai in interiorul conservatorilor, ci al taberei eurosceptice in sine. Mai multi conservatori eurosceptici au incercat sa sustina ideea ca Nigel Farage, liderul UKIP, nu ar trebui sa aiba un rol important in campania de anul viitor. Mai mult, in interiorul UKIP exista deja conflicte cu privire la rolul lui Farage. Demisia a doi dintre membrii importanti ai partidului, precum si rabufnirile mai multor donatori cu privire la modul in care stilul lui Farage limiteaza sansele electorale ale UKIP sunt cu atat mai relevante dupa ce liderul a revenit asupra deciziei sale „in urma insistențelor unanime” ale conducerii formatiunii.
In egala masura, referendumul amplifica si problema scoțiana. Liderii SNP au subliniat deja ca, in eventualitatea unui vot favorabil in referendum, vor solicita organizarea unei alte consultari in Scotia, cu privire la independenta (si o eventuala aderare individuala la UE). De asemenea, liderii scotieni au subliniat ca posibilitatea referendumului nu trebuie exclusa automat de conservatori, atat timp cat propunerile de devolutie (de crestere a prerogativelor executivului si legislativului scotian) nu vor fi implementate.
Un alt punct „fierbinte” pe agenda politica britanica este reprezentata de CEDO. Criticarea deciziilor instantei, precum si a apartenentei la Conventie este una dintre temele prioritare ale UKIP si ale conservatorilor eurosceptici, dar care nu a avut vizibilitate la nivel european si nici nu a putut figura pe agenda guvernarii, datorita opozitiei ferme a liberal-democratilor. in incercarea de a satisface temporar proprii parlamentari eurosceptici, Cameron a promis ca Guvernul va cauta o solutie pentru denuntarea CEDO, urmata de eventuala ei inlocuire cu o declaratie nationala a drepturilor omului, similara Bill of Rights (primele zece amendamente ale Constitutiei americane). Dincolo de vituperarile la adresa CEDO, este important de notat ca apartenenta la sistem generaza probleme de conciliere a logicii celor doua institutii – pe de o parte, in Marea Britanie superioritatea tratatelor asupra normelor interne nu este nici pe de departe un principiu unanim acceptat in drept si in spatiul politic. Pe de alta parte, sistemul britanic nu admite (si aici conservatorii construiesc un puternic discurs legitimist) superioritatea unei autoritati asupra Regelui in Parlament (cooperarea dintre monarhie si legislativ in procesul normal de legiferare).
Denuntarea CEDO – dincolo de problemele majore de legitimitate pe care acest act l-ar crea unei institutii cu un rol major la extinderea democratiei in spatiul european – pare paradoxala, mai ales in conditiile in care specialistii britanici au avut un rol major in crearea institutiei. Totodata, ea deschide o virtuala „cutie a Pandorei” pentru Cameron: atat nationalistii irlandezi, cat si cei scotieni au cerut referendumuri in situatia in care guvernul britanic va decide denuntarea Conventiei. Totodata, asa cum sustin mai multe voci din Irlanda de Nord, guvernul britanic, atunci condus de Tony Blair, se angaja sa implementeze prevederile si rolul CEDO in dreptul britanic, in cadrul Acordurilor de Pace din Vinerea Mare din 1997. Nu exista inca nici un raspuns coerent al conservatorilor cu privire la impactul denuntarii CEDO asupra procesului de pace din Irlanda de Nord.
Sursa foto: solarpowerportal.co.uk
