Demisia Secretarului Apararii, Chuck Hagel, presupune nominalizarea unui nou politician in functia de coordonator al politicii americane de aparare, in momentul in care din al doilea mandat prezidential al lui Barack Obama au mai ramas numai doi ani. Demisia lui Hagel, al treilea Secreat al Apararii din administratia Obama, dupa Robert Gates si Leon Panetta, a facut obiectul mai multor interpretari si speculatii in media occidentale.
Astfel, unul dintre motivele fundamentale pentru care Hagel a fost fortat sa isi prezinte demisia, indica sursele citate, ar fi reprezentat de disputele cu privire la orientarea politicii americane, in special in Orientul Mijlociu si in Estul Europei. Hagel, din aceasta perspectiva, cade victima tensiunilor din interiorul administratiei, un republican moderat, adus in echipa tocmai pentru a justifica deschiderea lui Obama pentru solutii non-partizante, fiind sacrificat la presiunile „democratilor” din interiorul cabinetului. O alta linie discursiva vizeaza identificarea lui Hagel drept „tapul ispasitor” pentru reactia inadecvata a administratiei americane la problemele din Afganistan si in special la amenintarea reprezentata de Statul Islamic.
Cu toate acestea, demisia lui Hagel, fie ea si fortata, nu este un simplu sacrificiu motivat ideologic. Mai multe reprosuri par a fi fost facute la adresa lui Hagel pe parcursul timpului – incapacitatea acestuia de a se impune in procesul de comunicare al deciziilor administratiei, cu pierderile de imagine aferente, precum si deferenta exagerata fata de militari, ceea ce a facut, din perspectiva administratiei, ca multe politici sa fie deturnate si implementate inadecvat.
Este adevarat insa ca veritabila tranzitie de personal in fruntea sectorului Apararii, mai ales in momentul in care, dupa 13 ani, are loc o reducere a cheltuielilor militare ale SUA, ridica semne de intrebare cu privire la logica politicii externe americane. Hagel pare a fi fost deranjat nu atat de contrangerile bugetare, ci de lipsa unei „mari strategii” americane cu privire la interactiunile globale, in special cu privire la raportarea fata de marile puteri, precum Rusia si China. In mod specific, Hagel pare a nu fi fost de acord cu privire la modul in care administratia Obama a incercat sa „micro-managerieze”, atat din punct de vedere al politicii externe, cat si din punct de vedere al comunicarii publice, dosarele de politica externa, element pe care volumele scrise de Gates si de Panetta par a-l sublinia emfatic.
Principala problema care trebuie discutata in acest moment este reprezentata nu neaparat de tensiunile din interiorul administratiei americane si rolul pe care ele ar putea sa il fi jucat in plecarea lui Hagel, ci despre modul in care acest eveniment ar putea sa influenteze cursul politicii externe a Statelor Unite.
Mai multe elemente trebuie luate in calcul la acest nivel. Pe de o parte, este important de sesizat natura paradoxala a modului in care Obama a gestionat Departamentul Apararii. Pe perioada celor doua mandate, cei trei secretari numiti de actualul presedinte au fost toti (sau au avut contacte semnificative) cu Partidul Republican. Robert Gates si Chuck Hagel au fost congresmeni republicani, in timp ce Leon Panetta a fost parte a administratiei Nixon, inainte de a trece in Partidul Democrat, in anii ’70.
Este de remarcat faptul ca numirea acestor politicieni in fruntea uneia dintre cele mai importante pozitii din administratia americana nu se datoreaza exclusive apetentei discursive a actualei administratii, care a incercat prin mentinerea lui Gates (Secretar al Apararii si in mandatul lui George W. Bush) sau prin nominalizarea lui Panetta ori a lui Hagel sa arate ca administratia nu este una orientata exclusiv ideologic. Dimpotriva, in conditiile in care abordarea lui Obama a fost una dominata in primul rand de prudenta – singura interventie externa intreprinsa in mandatul actualului presedinte, cea din Libia, a avut loc in conditiile in care SUA a permis actorilor europeni sa preia prim-planul, cel putin in termeni de imagine. Aceasta linie de interpretare a intereselor americane este comuna nu neaparat democratilor din propriul partid, ci conservatorilor republicani, in special celor care si-au construit cariera in anii de dinaintea momentului dominatiei neo-conservatoare. Apartinand scolii realismului politic, secretarii apararii din mandatele lui Obama si presedintele insusi, au urmat o politica externa mai degraba prudenta, bazata pe intarirea rolului jucat de aliatii regionali ai SUA si mai putin pe interventia directa a Statelor Unite.
Este adevarat ca, in acest moment, logica evenimentelor politice si mai putin politica administratiei de la Casa Alba dicteaza optiunile strategice. Este evident deopotriva ca procesul de alegere nu este unul win-win, ci dimpotriva, unul mult mai complicat. In ciuda sanctionarii Rusiei, principala problema, din punctul de vedere al SUA, este modul in care Moscova a incalcat unul dintre principiile fundamentale ale ordinii internationale, suveranitatea. Totodata, sprijinul Rusiei este necesar atat pentru gasirea unei solutii cu privire la dosarele nucleare (iranian, respectiv nord-coreean), cat si in problema Siriei.
Similar, problema razboiului civil din Siria si a Statului Islamic ridica problema ambiguitatii politicii americane. Hagel pare a fi cerut presedintelui o pozitie clara fata de al-Assad, in timp ce Obama pare a fi crezut ca poate continua campania impotriva Statului Islamic fara a fi nevoit sa isi modifice pozitia in raport cu liderul de la Damasc.
In linia politicii trecute a administratiei Obama, este de asteptat ca, in ciuda asteptarilor, schimbarea lui Hagel sa nu reprezinte o schimbare radicala a politicii americane. Probabil presedintele american va incerca sa continue cursul actual, mai ales in conditiile in care nu exista o presiune reala asupra sa in sensul unei schimbari. Pierderea de democrati a alegerilor se datoreaza mai mult dezbaterii asupra politicilor interne, decat asupra politicii externe, existand semnalele ca peste doi ani (cand marea majoritate a mandatelor puse in joc vor fi in state ce voteaza traditional democratii) situatia din Congres sa se schimbe. Totodata, nici Statul Islamic si nici situatia din Ucraina nu sutn amenintari grave la adresa SUA sau a intereselor americane – in ciuda aparentelor, presiunea asupra administratiei americane este minima in raport cu politica externa, iar „ideologizarea” ei contravine in primul rand asteptarilor lui Barack Obama.
Sursa foto: forbes.com
